Despre rolul nefast al „managerilor” numiţi politic

Motto: În mod ideal toţi cei care muncesc laolaltă trebuie să formeze un singur creier. – Dwight Eisenhower

Printre multe alte rele, comunismul a însemnat instaurarea dictaturii mediocrităţii şi a celor lipsiţi de performanţe profesionale. Asemenea indivizi – lipsiţi de orice trăsătură normală de caracter – certaţi cu normele morale (inclusiv cu acelea ale eticii şi echităţii comuniste) – se „întreceau” în fapte de vitejie ca să-i convingă pe mai marii zilei să-i numească în funcţii pentru a-i conduce pe ceilalţi. Recurgând la sistemul promovării pe bază de dosar, regimul comunist numea şi în funcţiile de conducere din învăţământ persoane neperformante, dar dispuse să aplice în exces „indicăţiile” preţioase ale liderilor politici ai vremii.

Speranţa postrevoluţionară că evenimentele din decembrie 1989 vor marca sfârşitul sistemului de selecţie bazat pe contraperformanţă – şi că în locul contraselecţiei vor opera criterii precum performanţa, integritatea morală, competiţia bazată pe egalitatea de şanse şi meritocraţia – a expiat la fel de repede cum a şi apărut. O Fata Morgana pe care personalul didactic a uitat-o imediat după „loviluţie”, atunci când, din ianuarie 1990, a ales la conducerea marii majorităţi a unităţilor şcolare persoane lipsite de programe şi idei, dar care nu mai aveau tendinţe opresive şi represive. Ca şi cum aceasta fusese singura lor aşteptare. Şi astfel s-a ratat o şansă. Aceea de a crea un precedent.

Imediat, abia încropitele forţe politice („alăptate” toate de la hidra comunistă) au preluat îndelung verificatul model al numirii conducerilor de şcoli pentru aceleaşi vechi criterii, conştiente de potenţialul electoral al sistemului educaţional preuniversitar: secţiile de votare în şcoli, personalul didactic în birourile electorale ale secţiilor, aparţinătorii elevilor fiind electori etc.

Au trecut anii şi cu ei ciclurile electorale. Invariabil, partidele/alianţele aflate în opoziţie „momeau” electoratul din sistemul de învăţământ cu promisiuni apetisante: majorări salariale; acordarea de bani pentru satisfacerea oricărei nevoi reale sau închipuite; alegerea conducerilor unităţilor şcolare de către angajaţii din învăţământ fără amestecul politicului; asocierea la conducerea acestora şi a reprezentanţilor părinţilor copiilor şi a celor ai comunităţilor locale; interdicţia ca directorii să fie membrii de partid (propunere dovedită neconstituţională, susţinătorii ei excedând dispoziţiilor legale, care nu le interzic acestora să facă politică), promisiune redusă ulterior la acceptarea formală a incompatibilităţii deţinerii concomitente a unei funcţii de conducere în învăţământ şi a uneia într-o organizaţie politică. Trecând „hopul” alegerilor, obţinând o majoritate fragilă sau una consistentă şi ca urmare a încă o dată păcăliţilor salariaţi din învăţământ, partidele guvernamentale deveneau amnezice, imediat după victorie schimbând garnitura „celorlalţi” cu propria echipă „managerială”; ai cărei membrii se remarcaseră până atunci doar prin eficienţa dovedită în echipele de lipitori nocturni de afişe, prin masacrarea afişajului electoral al concurenţei şi prin expunerea cât mai la vedere a chipurilor rubiconde ale propriilor „apostoli” ai libertăţii noastre.

„Manageri” fără nicio pregătire de specialitate, chiar dacă unii dintre ei se dotaseră cu diplome de masterat, dobândite aşa cum alţii obţin doctorate, şi care sunt „urechişti” în ceea ce priveşte legislaţia şcolară. Pe care nu vor şti-o, poate, niciodată! Lideri care nu stăpânesc tehnicile comunicării la nivelul grupului, ale căror echipe sunt formate tot din „habarnauţi” aduşi din Absurdistan. Pentru care nu contează că printre practicile de adoptare a deciziilor sunt şi formularea de soluţii alternative, luarea deciziilor prin consens, colectarea de soluţii de la membrii organizaţiei etc. Lideri cărora le lipsesc competenţele profesionale (care nu au obţinut un premiu, prin elevii lor, nici măcar la „faza pe bancă” a unui concurs şcolar!), cele organizatorice (de formatori ai unor echipe profesioniste de conducere, de elaborare a unor strategii de comunicare/ motivare a salariaţilor), cât şi competenţele socio-umane (prevenirea şi soluţionarea conflictelor în colectiv, interacţionarea colegială cu ceilalţi salariaţi şi instaurarea unei atmosfere lucrative în cadrul grupului).

Fiind, în majoritate, lideri al căror stil de conducere şi comunicare este unul autoritar – opresiv, pseudomanagerii, numiţi exclusiv pe criterii politice (cărora li se garantează aprioric reuşita la eventualul „examen”, organizat formal pentru ocuparea postului, indiferent de competenţele reale ale potenţialilor contracandidaţi), nu fac altceva decât să îşi folosească vremelnica putere pentru realizarea unor interese proprii, ale lor sau ale celor care au garantat pentru ei. Pentru că, nu-i așa, după ei, potopul!

Nu contează că în timpul în care „conduc” unitatea şcolară (un mandat, două sau mai multe) au apropiat-o de faliment, punându-i lacătul pe uşa de la intrare! Pentru că „meritele” lor în slujba cauzei aparţinătorilor îi pot salva în cazul schimbării celor de la putere, sub masca neapartenenţei/ independenţei politice, aceştia părăsind cu uşurinţă barca pe cale de a se scufunda, sărind în cea a noilor puternici ai zilei, pe al cărei „căpitan” îl criticaseră vehement nu cu mult timp în urmă şi pe care acum îl laudă, considerându-l ca fiind singurul comandant de cursă lungă capabil să ne salveze „ţărişoara”!

Pentru că ei (indiferent de ce au făcut, de cine i-a numit sau schimbat), nu dau niciodată socoteală! Deoarece în politică – mai mult decât în alte domenii – se aplică proverbul „o mână spală pe alta”. Şi astfel, atitudinea comodă şi la îndemâna „managerului” este una tradiţională la noi: fuga de la locul faptei! O fi ea ruşinoasă, dar e… sănătoasă! „Fug” într-o funcţie la un nivel superior, se „pretransferă” în altă unitate mai bine situată ierarhic, schimbă postul cu un pensionar/ pensionabil etc.

Evitarea responsabilităţii, prin fuga de răspundere sau de vinovăţie, a fost cultivată cu asiduitate de conducerile superpolitizate ale inspectoratelor şcolare. Dacă trebuia găsit un vinovat, de fiecare dată, acesta provenea de la „ceilalţi”. Alteritatea a devenit regula de bază pentru evitarea răspunderii la acest important nivel al organizării ierarhice a învăţământului preuniversitar. Vinovaţi sunt doar „ceilalţi”: dacă ocupă postul prin concurs, trebuie căutate/ găsite/ inventate vinovăţii pentru a-i înlătura; dacă sunt numiţi cu delegaţie „până la organizarea concursului …, dar nu mai târziu de 31 august …”, trebuie determinaţi să plece singuri, sub presiunea psihologică a experţilor în „executarea” acestor hotărâri irevocabile, adoptate în spatele uşilor închise ale inspectoratelor şcolare.

La ce ne mai putem aştepta, atâta timp cât şi federaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional susţin – şi se laudă că o fac – alegerea directorilor unităţilor şcolare de către colectivele didactice ale acestora?!

Chiar nu am învăţat nimic din această păguboasă practică, experimentată la nivel naţional în anul 1990? Înseamnă asta autonomie instituţională? Îşi imaginează cineva că această procedură electivă va duce la alegerea ca directori a celor mai competente persoane, care se identifică total cu obiectivele educaţionale ale comunităţii? Crede cineva că politicul (din primărie/ consiliul local/ inspectoratul şcolar etc.) va rămâne disciplinat şi temător la poarta instituţiei de învăţământ şi nu „îşi va vârî coada” pentru a asigura succesul electoral al candidatului pe care îl susţine? Că nu se vor mai rupe scândurile putrede ale scenelor din şcoli, pe care politicienii vor interpreta în continuare scenete electorale jalnice, în care vor promite… marea cu sarea?! Se urmăreşte găsirea unor „ţapi ispăşitori” pentru eşecul managerial al celui „ales” pentru alte criterii şi aşteptări decât competenţele profesionale, organizatorice sau social-umane?

Absolvirea de vină a „pseudomanagerului”, deşi acesta este preocupat de căutarea şi găsirea altor vinovaţi (încercând să evite responsabilitatea personală, chiar dacă rolul lui este acela de a soluţiona problemele colectivului şi să evite repetarea lor), să fie scopul urmărit de „suporterii” acestei soluţii? Să nu mai intereseze pe nimeni de ce unii manageri nu fac, sau dacă fac, să nu conteze ce şi cum fac? Să nu mai conteze astăzi faptul că deţinătorul vremelnic al unei funcţii publice are obligaţia legală de a face? Că a nu face, sau că a face greşit, poate deveni infracţiune?

Există numeroşi „directori” care pretind ultimativ sindicatelor să le prezinte hotărâri judecătoreşti legalizate, ameninţând că altfel nu le pun în aplicare. Deşi în sarcina lor, în calitate de pârâţi perdanţi, s-au stabilit diferite obligaţii de a face! „Directori” care folosesc liderii de sindicat din unităţi pe post de curier, obligându-i să le legalizeze hotărârile judecătoreşti din cauzele pe care le-au pierdut în procesele cu sindicatul, sau pentru a le remite compartimentelor din inspectorate/ primării! Şi asta pentru că aşa vor ei, deşi printre reclamanţi, la loc de frunte, tronează şi numele lor!

Vine o zi în care moare şi ultima speranţă. Dacă nu vom înţelege măcar acum, în al doisprezecelea ceas, că învăţământul trebuie total şi efectiv depolitizat de la ministru în jos, că în funcţiile de conducere trebuie să ajungă persoane care au competenţele necesare pentru redresarea sistemului educaţional, această zi nu este departe. Cine îşi imaginează că putem reşapa la infinit fantomele trecutului se înşeală amarnic. Ele nu mai sperie pe nimeni şi nu pot juca mereu roluri de primadonă.

Trebuie să învăţăm totuşi că „la vremuri noi” trebuie „oameni noi”. Pentru că, dacă nu înţelegem cine trebuie să conducă, cum şi pentru cine, o să „abramburim” iremediabil totul. Şi nu va mai avea cine să stingă lumina.

Vezi articolul în Revista Nova Didact, nr. 6 – Aprilie 2017, pp. 26-28, publicată de C.C.D. Vâlcea.

Vezi și articolul Tot despre educație. Despre acei „manageri” de partid care doar se fac că fac! – publicat pe 14 septembrie 2021;

Vezi și articolul PRIVIRE ÎN TRECUT PENTRU A DESLUŞÍ VIITORUL EDUCAȚIEI… – publicat pe 7 septembrie 2021.

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

TIBERIU M. PANĂ

P. S.: Pentru a înțelege și ce ne așteaptă, vezi câteva articole referitoare la intențiile reformatoare – în sistemul național educațional – ale actualilor guvernanți. Care nu văd nici ei mai departe decât vârful propriului lor nas, așa cum o dovedește și graba de a concretiza o mai veche intenție a lui Klaus Werner Iohannis de realizare a unei reforme numită bombastic… ROMÂNIA EDUCATĂ!

Cât de educată poate să devină o Românie – din care nici măcar formal nu se pune problema depolitizării educației – rămâne de văzut. Oricum ar fi, fără depolitizarea de sus și până jos a sistemului educațional, șansele de a se realiza o astfel de reformă sunt ca și inexistente.

Raportul final al Proiectului „România Educată”: NIMIC despre depolitizarea educației, NIMIC despre rolul nefast al „managerilor” numiţi politic! (III) – publicat pe 25 iulie 2021;

Raportul final al Proiectului „România Educată” nu spune NIMIC despre rolul nefast al „managerilor” numiţi politic! (II) – publicat pe 23 iulie 2021;

Raportul „România Educată”: NIMIC despre depolitizarea învățământului! Cine o ascunde sub preș, ca și cum nu ar exista!? (I) – publicat pe 21 iulie 2021.

De asemenea, se impune să nu ignorăm prevederile următoarelor acte normative:

ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 41 din 27 mai 2021 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 (publicată în Monitorul Oficial, nr. 560 din 31 mai 2021) – prin care s-au modificat condițiile necesare pentru a putea participa la concursul de directori (se pot înscrie la concursul național pentru ocuparea funcției de director/ director adjunct în unitățile de învățământ preuniversitar și cadrele didactice titulare care nu au calitatea de expert în management educațional, dacă: a) au diplomă de licență sau atestat de echivalare în condițiile art. 149 alin. (3) din LEN; b) au cel puțin 5 ani vechime în învățământ)! Și… cu asta basta! Procedând astfel, se pot înscrie și ai noștri la concurs! Că prea au pătimit în anii de cruntă teroare PSD-istă!
Legislația privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ: Legea nr. 35/2007 privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 29/2010 (publicată în Monitorul Oficial, nr. 165 din 8 martie 2007);
OMEN nr. 4831/2018 privind aprobarea Codului-cadru de etică al personalului didactic din învățământul preuniversitar (publicat în Monitorul Oficial, nr. 844 din 4 octombrie 2018);
CODUL-CADRU DE ETICĂ din 30 august 2018 al personalului didactic din învățământul preuniversitar, (publicat în Monitorul Oficial, nr. 844 din 4 octombrie 2018);
ORDIN nr. 4.742 din 10 august 2016 pentru aprobarea Statutului elevului (publicat în Monitorul Oficial, nr. 645 din 23 august 2016);
Statutul elevului (publicat în Monitorul Oficial, nr. 645 din 23 august 2016);
LEGEA nr. 185 din 20 august 2020 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 (publicată în Monitorul Oficial, nr. 762 din 20 august 2020), prin care, printre altele, s-au produs modificări privind numărul elevilor din formațiunile de studiu; ceea ce produce dificultăți unor unități școlare care nu dispun de spații suficiente desfășurării activităților instructiv-educative (ca urmare a sporirii numărului de clase), consecință a aplicării prevederilor acestui act normativ!

______________________________

Sursa foto copertă.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea în lead a sursei și cu link activ către pagina acestui articol. Nerespectarea acestor condiții constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Taxi – Stelele Care Cad