Mâhniri de tânăr cărturar

de Tudor Arghezi

Cum să o las?
Nici ea nu m-a lăsat
Pân’ la bacalaureat.
Și nici să mă gândesc nu-mi vine,
Că toate clasele le-a preparat cu mine.
Teme grecești și versiuni latine.
Nu mi-a făcut, sărmana domnișoară.
Cosmografia mai ușoară?
Nu mi-a sucit urechile tot ea
Când nu-mi intra deloc în cap câte ceva?

Dar, Doamne, i-ai dat voie să se nască,
Și ai făcut să o cunosc, să mă cunoască.
Tu i-ai permis să facă două doctorate,
Tu ai ținut-o-n universitate,
Să-nvețe reguli și cuvinte.
De ce mi-ai scos-o tocmai mie înainte
Și cum,
Să mă frământ așa de mult acum?

E galeșă, fără-ndoială, simțitoare.
Sufletul ei mai dulce-i ca o floare,
E bună, și gingașe, și blajiă,
Dar, Doamne, e cât o mașină.

O voce de portar, de-ngrijitor,
Un pas, o claviculă, un picior,
Fără pereche, Doamne! Și ce gură!
Ce pipăit! ce zâmbet! ce căutătură!

Când mi-a mărturisit, pe scară, tinerște,
Că suferă și mă iubește
Și că m-a așteptat
Să cresc,
M-am înfricoșat,
Tată ceresc.
Și am simțit întâia oară
Cum bate-o inimă de profesoară.

Are treizeci de ani mai mult ca mine,
Opt coți înălțime,
Dar în făptura ei ceva virginal.
Știe pe dinafară Iliada, în original.
Sonetele lui Petrarca,
Pe Goethe, pe Calderon de la Barca.

Mi-a spus cu glas de pitulice:
– «Să-mi zici Beatrice»
Și, ca un strănepot.
Am văzut că nu pot.
Eu ii zic Domnișoară,
Și mă-nfioară
Să nu-i vorbesc cu sfială
La persoana a doua plurală.

Dacă mă mângâie. mă doare.
Mâna îi e ca o răzătoare.
Nu-i o ființă, Doamne,-i un dulgher.
Deprins cu sculele de fier,
Cu bușteni, cu grinzi, cu răngi și rindele.
Vai de păcatele mele!

Mă contemplă languroasă
Și mă răsfață delicat cu șoapta cea mai groasă.
Doamne, cel ce faci firul de iarbă,
Numai mustăți nu are și barbă.
Ce să mă fac, Doamne, acuș?
Nu e fată de măritat, e un lăcătuș.

Cu ochelarii, mari, pe nasul mic,
Calcă-n pantofi cu călcâie de gumă
Și merge rigidă, solemnă, ca un dric
Împiedicat în brumă.

Ce să-i spui dascălului sentimental?
Că un cal,
Ca un cal de cioclu.
Cu valtrap și binoclu?
Că miroase a pipă
N-ar fi nimic, Doamne, dar țipă!
Să-i spui că ar fi mai bine
Să-și departeze nițeluș inima de mine?
Nu vreau să fiu bărbat de doică!
Să mă legene o troică.
Un camion, un car!
De-ar fi de două ori mai tânără, măcar!
S-a răstit la mine să o sărut
Și, Doamne, n-am putut.
Nici nu m-am priceput.
Și m-a bătut!
Când ne-ntâlnim, e ca o șiră de paie
Lângă o copaie.
Mi-e frică, Doamne, șovăi în contraste,
Între fericire și năpaste.
Că domnișoara nu vrea să moară
Nici profesoară, nici domnișoară.

Fă ceva, dă o muscă, dă o boală!
Sau fă-mă iar de școală.
Năpârlește-mă, Doamne, de tuleie,
Fă-mă femeie
Sau fă-mă iar băiat.
Să mai dau un bacalaureat.

• Poezie publicată în Revista Fundațiilor Regale

Alte poezii de același autor

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, născut la 21 mai 1880, București – decedat la 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.

---

FOTO copertă: Pictură de şevalet – Băeşu, Aurel. Portret de tânăr (autoportret)
Muzeul Municipiului Bucureşti – BUCUREŞTI

TUDOR GHEORGHE – NICIODATĂ TOAMNA (versuri de Tudor Arghezi)

CÂNTEC DE ADORMIT MITZURA / STRIGÁ TATA

Tudor Arghezi – Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.