Motto: Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cârmuit. – Ion Heliade Rădulescu

Scurt pe 2 și 1/4: În prima parte a acestui articol am prezentat „facerea” îndelungată a Proiectului de țară al președintelui Iohannis -„România Educată”.

În partea a doua ne-am referit la cele întâmplate în ședința de Guvern din 14 iulie a. c., la care a fost prezent și președintele Klaus Werner Iohannis. Cadru în care  a fost adoptat dr guvern MEMORANDUM-UL  privind implementarea Proiectului „România Educată” și aprobarea priorităților în reforma sistemului național de educație (vezi AICI).

Dacă țara trebuie să aibă un loc în concertul Europei, apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decât numai prin învățământ. – Mihail Kogălniceanu

Printre multe alte rele, comunismul a însemnat instaurarea dictaturii  mediocrităţii şi a celor lipsiţi de performanţe profesionale. Asemenea indivizi – lipsiţi de orice trăsătură  normală de caracter – certaţi cu normele morale (inclusiv cu acelea ale eticii şi echităţii comuniste) – se „întreceau” în fapte de vitejie ca să-i convingă  pe mai marii zilei să-i numească în funcţii pentru a-i conduce  pe ceilalţi. Recurgând  la sistemul promovării pe bază de dosar, regimul comunist numea şi în funcţiile de conducere din învăţământ  persoane neperformante, dar dispuse să aplice în exces „indicăţiile” preţioase ale liderilor politici ai vremii.

Speranţa postrevoluţionară că evenimentele din decembrie 1989 vor marca sfârşitul sistemului de selecţie bazat pe contraperformanţă – şi că în locul contraselecţiei vor opera criterii precum performanţa, integritatea morală, competiţia bazată pe egalitatea de şanse şi meritocraţia – a  expiat la fel de repede cum a şi apărut. O Fata Morgana pe care personalul didactic a uitat-o imediat după „loviluţie”, atunci când, din ianuarie 1990, a ales la conducerea marii majorităţi a unităţilor şcolare persoane lipsite de programe şi idei, dar care nu mai aveau tendinţe opresive şi represive evidente. Ca şi cum aceasta fusese singura lor aşteptare. Şi astfel s-a ratat o şansă. Aceea de a crea un precedent.

Imediat, abia încropitele forţe politice („alăptate” toate de hidra comunistă) au preluat îndelung verificatul model al numirii conducerilor de şcoli pentru aceleaşi vechi criterii, conştiente de potenţialul electoral al sistemului educaţional preuniversitar: secţiile de votare organizate în şcoli, personalul didactic în birourile electorale ale secţiilor, aparţinătorii elevilor fiind electori etc.

Au trecut anii şi cu ei ciclurile electorale. Invariabil, partidele/ alianţele aflate în opoziţie „momeau” electoratul din sistemul de învăţământ cu promisiuni apetisante: majorări salariale; acordarea de bani pentru satisfacerea oricărei nevoi reale ori închipuite; alegerea conducerilor unităţilor şcolare de către angajaţii din învăţământ fără amestecul politicului; asocierea la conducerea acestora şi a reprezentanţilor părinţilor copiilor şi a celor ai comunităţilor locale; interdicţia ca  directorii să  fie membrii de partid (propunere dovedită neconstituţională, susţinătorii ei excedând dispoziţiilor legale, care nu le  interzic acestora să facă politică militantă), promisiune redusă ulterior la acceptarea formală a incompatibilităţii deţinerii concomitente a unei funcţii de conducere în învăţământ şi a uneia într-o organizaţie politică.

Trecând „hopul” alegerilor, obţinând o majoritate fragilă sau una consistentă (şi ca urmare a votului dat încă o dată de păcăliţii salariaţi din învăţământ), imediat după victorie, partidele guvernamentale deveneau amnezice, schimbând garnitura „celorlalţi” cu propria echipă „managerială”. Ai cărei membrii se remarcaseră până atunci doar prin eficienţa dovedită în echipele de lipitori nocturni de afişe, prin masacrarea neloială a afişajului electoral al concurenţei şi prin expunerea cât mai la vedere a chipurilor rubiconde ale propriilor „apostoli” ai libertăţii noastre.

Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca. – Neil Postman

„Manageri” fără nicio pregătire de specialitate, chiar dacă unii dintre ei se dotaseră cu diplome de masterat, dobândite tot aşa cum alţii obţin doctorate, care sunt „urechişti” în ce priveşte legislaţia şcolară. Pe care nu vor şti-o, poate, niciodată!

Lideri care nu stăpânesc tehnicile comunicării la nivelul grupului, ale căror echipe sunt formate tot din „habarnauţi” aduşi din Absurdistan. Pentru care nu contează că printre practicile de adoptare  a deciziilor sunt şi formularea de soluţii alternative, luarea deciziilor prin consens, colectarea de soluţii de la membrii organizaţiei etc.

Lideri cărora le lipsesc competenţele profesionale (care prin elevii lor, nu au obţinut un premiu nici măcar la „faza pe bancă” a unui concurs  şcolar autentic/ serios!), cele organizatorice (de formatori ai unor echipe profesioniste de conducere, de elaborare a unor strategii de comunicare/ motivare a salariaţilor), cât şi competenţele socio-umane (prevenirea şi soluţionarea conflictelor în colectiv, interacţionarea colegială cu ceilalţi salariaţi şi instaurarea unei atmosfere lucrative în cadrul grupului).

Fiind, în majoritate, lideri al căror stil de conducere şi comunicare era / este unul autoritar – opresiv, pseudomanagerii, numiţi exclusiv pe criterii politice (cărora li se garanta aprioric reuşita la eventualul „examen”, organizat formal pentru ocuparea postului, indiferent de competenţele reale ale potenţialilor lor contracandidaţi), nu făceau altceva decât să îşi folosească vremelnica putere pentru realizarea unor interese ale lor sau ale celor care au garantat pentru ei. Pentru că, nu-i așa, după ei, potopul!

Nu contează că în timpul în care conduceau unitatea şcolară (un mandat, două sau mai multe) au apropiat-o de faliment, punându-i lacătul pe uşa de la intrare! Pentru că meritele lor în slujba cauzei aparţinătorilor îi puteau salva în cazul schimbării celor de la putere, sub masca neapartenenţei, sau sub cea a independenţei politice, aceştia părăsind cu uşurinţă barca pe cale de a se scufunda, sărind în cea a noilor puternici ai zilei, pe al cărei căpitan îl criticaseră vehement nu cu mult timp în urmă şi pe care acum îl laudă, considerându-l ca fiind singurul comandant de cursă lungă, capabil să ne salveze ţărişoara!

Pentru că ei (indiferent de ce au făcut, de cine i-a numit sau schimbat), nu dau niciodată socoteală! Deoarece în politică – mai mult decât în alte domenii – se aplică proverbul o mână spală pe alta. Şi astfel, atitudinea comodă şi la îndemâna managerului educațional este una tradiţională la noi: fuga de la locul faptei! O fi ea ruşinoasă, dar e… sănătoasă! Fug într-o funcţie la un nivel superior, se pretransferă în altă unitate de învățământ mai bine situată ierarhic, schimbă postul cu un pensionabil etc. Da câte n-au făcut pentru a-și salva pielea!

Evitarea responsabilităţii, prin fuga de răspundere sau de vinovăţie, a fost cultivată cu asiduitate de conducerile superpolitizate ale inspectoratelor şcolare. Dacă trebuia găsit un vinovat, de fiecare dată, acesta provenea de la ceilalţi. Alteritatea a devenit regula de bază pentru evitarea răspunderii la acest important nivel al organizării ierarhice a învăţământului preuniversitar. Vinovaţi sunt doar ceilalţi: dacă ocupă postul prin concurs, trebuie căutate/ găsite/ inventate vinovăţii pentru a-i înlătura; dacă sunt numiţi cu delegaţie până la organizarea concursului…, dar nu mai târziu de 31 august...”, trebuie determinaţi să plece singuri, sub presiunea psihologică a experţilor în „executarea” acestor hotărâri irevocabile, adoptate în spatele uşilor închise ale conducerii inspectoratelor şcolare.

La ce ne mai puteam aştepta, atâta timp cât şi federaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional au susţinut – şi se lăudau că fac asta – ca alegerea directorilor unităţilor şcolare să se facă de către colectivele didactice ale acestora?!

Chiar nu am învăţat nimic din această păguboasă practică, experimentată la nivel naţional în anul 1990? Înseamnă asta… autonomie instituţională? Să fie mult dorita… descentralizare instituțională!? Îşi imaginează cineva că această procedură electivă ar fi putut duce la alegerea ca directori a celor mai competente persoane, care se identifică total cu obiectivele educaţionale ale comunităţii? Crede cineva că politicul (din primărie/ consiliul local, inspectoratul şcolar etc.) va rămâne disciplinat şi temător la poarta instituţiei de învăţământ şi nu îşi va „vârî coada” pentru a asigura succesul electoral al candidatului pe care îl susţine? Că nu se vor mai rupe scândurile putrede ale scenelor din şcoli, pe care politicienii vor interpreta în continuare scenete electorale jalnice, în care vor promite… marea cu sarea?! Se urmăreşte găsirea unor „ţapi ispăşitori” pentru eşecul managerial al celui „ales” pentru alte criterii şi aşteptări decât competenţele profesionale, organizatorice sau social-umane?

Absolvirea  pseudomanagerului de orice vină, deşi acesta este preocupat de căutarea şi găsirea altor vinovaţi (încercând să evite responsabilitatea personală, chiar dacă rolul lui este acela de a soluţiona problemele colectivului şi  să evite repetarea lor), să fi fost scopul urmărit de „suporterii” acestei soluţii?

Să nu mai intereseze pe nimeni de ce unii manageri nu fac, sau dacă fac, să nu conteze ce şi cum fac? Să nu mai conteze astăzi faptul că deţinătorul vremelnic al unei funcţii publice are obligaţia legală de a face? Că a nu face, sau că a face greşit, poate deveni infracţiune?

Încă există directori care pretind ultimativ sindicatelor să le prezinte hotărâri judecătoreşti legalizate, ameninţând că altfel nu le pun în aplicare. Deşi doar în sarcina lor, a conducătorilor şcolilor, în calitate de pârâţi perdanţi, instanţele au stabilit diferite obligaţii de a  face! Directori care folosesc liderii de sindicat din unităţi pe post de curier, obligându-i să le legalizeze hotărârile judecătoreşti din cauzele pe care le-au pierdut în procesele cu sindicatul, sau pentru a le remite compartimentelor din inspectorate/ primării! Şi asta, pentru că aşa vor ei, deşi printre reclamanţi, la loc de frunte, tronează şi numele lor!

Educația unui popor se judecă după ținuta de pe stradă. Văzând grosolănia pe stradă ești sigur că o vei găsi și în casă. – Edmondo De Amicis

Vine o zi în care moare şi ultima speranţă. Dacă nu vom înţelege măcar acum, în al doisprezecelea ceas, că învăţământul trebuie total şi efectiv depolitizat de la ministru în jos, că în funcţiile de conducere trebuie să ajungă persoane care au competenţele necesare pentru redresarea sistemului educaţional, această zi nu este departe.

Cine îşi  imaginează că putem reşapa la infinit fantomele trecutului, se înşeală amarnic. Ele nu mai sperie pe nimeni şi nu pot juca mereu roluri de primadonă.

Trebuie să învăţăm totuşi că la vremuri noi este nevoie de oameni noi. Pentru că, dacă nu înţelegem cine trebuie să conducă, cum şi pentru cine, o să abramburim iremediabil totul. Şi nu va mai avea cine să stingă lumina.

În loc de concluzii

În ce privește problema de fond, cred că soluția pentru a stopa această maree a politicienilor dincolo de pragul școlilor, o reprezintă depolitizarea învățământului. Un mai vechi deziderat al școlii românești, însă atât de greu de realizat. Indiferent de culoarea politică a celor care s-au situat în prim plan, nu a existat nici cea mai mică încercare de a o face! Dimpotrivă! De la dreapta la stânga spectrului politic național, absolut toți, fără nicio excepție, au „călărit” sistemul educațional. Realizând care și cât de mari sunt avantajele pe care le obțin, dacă vor continua să o facă. Iar rezultatele acestei necurmate ingerințe se văd / simt și de către… nevăzători!
Cât timp învățământul nu o să fie dat pe mâna specialiștilor din sistem, iar politrucii de orice culoare nu vor fi defenestrați (la propriu!), șansele ca să se mai întâmple ceva bun sunt ca și inexistente!
De către politic poate să fie numit doar ministrul, în rest… să fie aleși doar oameni competenți – cu vechime și experiență dobândită la catedră – până la ultima verigă funcțională a sistemului! Începând din ministerul educației și până la ultima încrengătură a acestui lanț trofic.
Și încă un lucru: este obligatorie regândirea rolului inspectoratelor școlare! Acestea ar trebui să devină instituția care să asigure „implementarea” oricărei reforme, dispărând rolul lor de îndrumare și de control. Rămânând cu atribuții clare și fezabile. Însă fără niciun fel de ingerință a politicului în numirea / „alegerea” celor care ocupă respectivele funcții! Pentru că altfel, totul e zadarnic.

Dacă ne dorim să mai existe un „mâine” al sistemului educațional românesc, nu trebuie să „suportăm” în continuare ifosele inspectoriale ale unor inși unși politic în funcțiile de conducere, deoarece prezența lor în viața școlilor nu reprezintă altceva decât un factor perturbator! Iar influența lor este una malefică, atâta vreme cât își impun controlul asupra unităților școlare din fief, inclusiv prin susținerea numirii în funcțiile de conducere din școli a unor oameni de casă! Prin intermediul cărora nu urmăresc altceva decât să-și consolideze propria lor poziție! Pentru că nu-i interesează altceva decât să rămână la putere! Restul documentelor le fac din pix, că d-aia sunt colegi de partid… și fac parte din aceeași coterie politică!
Repet, soluția sine qua non o reprezintă depolitizarea învățământului! De sus până jos!

Numai că niciun partid – din cele care au fost la putere – nu a susținut decât… declarativ o astfel de măsură! În rest, fiecare a profitat cât de mult a putut! Iar timpul pentru a mai salvá ceva „fuge” iremediabil… Și consecințele se văd! Din ce în ce mai bine. Pentru că s-a mers din rău în mai rău!

Lectură cât mai tihnită și… productivă!

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

TIBERIU M. PANĂ

___________________________________________

Vezi alte articole referitoare la unele dintre măsurile cuprinse în Raportul final al Proiectului „România Educată”, materiale care confirmă susținerile noastre de mai sus:

ULTIMA ORĂ Legea care prevedea ca directorii interimari să nu mai fie numiți de inspectorii școlari județeni, ci de consiliul de administrație al școlii, a fost retrimisă Parlamentului de președintele Iohannis / În august toți directorii din toate școlile vor fi numiți de inspectorii actuali, majoritatea membri PNL – apărut pe 21 iulie 2021, în Edupedu;

Senatorul Ștefan Pălărie, inițiatorul legii depolitizării numirii directorilor interimari, reîntoarsă de Iohannis: România educată … mai încolo, nu astăzi / O decizie politică de a ține captive școlile în mâinile filialelor politice de județ – apărut pe 21 iulie 2021, în Edupedu;

_____________________________

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea în lead a sursei și cu link activ către pagina acestui articol. Nerespectarea acestor condiții constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Articolul nostru Despre rolul nefast al „managerilor” numiți politic a apărut în Nova Didact, nr. 6 / 2017, pp. 26-28, revistă editată și publicată de Casa Corpului Didactic Vâlcea.

Vezi și articolul nostru GUTĂU și începerea cursurilor școlare! Avantaj el și ai lui, nu și educația! – publicat pe 9 septembrie 2019.

TAXI – Ca ei! – „Bă, nenorociților! Vă doresc să trăiți ca ei!” Muzică/versuri: Dan Teodorescu 

Dedicată, cu profundă repulsie și nedisimulată ură, tuturor celor responsabili.

Când zic 200.000, voi vă gândiţi la un tun pe care l-aţi dat sau urmează să-l daţi
Eu mă gândesc la 200.000 de copii care se culcă în fiecare seară nemâncaţi
Și a doua zi se duc la şcoală şi asta dacă se duc, 
Pentru că mulţi muncesc pentru mâncare sau câţiva bani
Și d-aia îmbătrânesc înainte de vreme şi d-aia au riduri, 
D-aia au riduri, d-aia au riduri la 14 ani

Bă, nenorociţilor, 
Nu vă doresc să vă crape nici capul, nici inima în trei
Bă, nenorociţilor, nu vă doresc să muriţi
Vă doresc să trăiţi, 
Vă doresc să trăiţi ca ei!

Când zic 10.000, voi vă gândiţi la o şpagă mică, absolut firesc, normal
Eu mă gândesc la 10.000 de copii născuţi prematur, care mor anual
Și mii de femei nu sunt mame, şi mii de bărbaţi nu sunt taţi
Și vieţile lor sunt cărţi cu albe file din ziua în care au privit neputincioşi cum copilul lor, 
Copilul lor a murit cu zile

Bă, nenorociţilor, 
Nu vă doresc să vă crape nici capul, nici inima în trei
Bă, nenorociţilor, nu vă doresc să muriţi
Vă doresc să trăiţi, 
Vă doresc să trăiţi ca ei!

Când zic 3 euro, voi nu-nţelegeţi ce zic şi d-aia nu vă gândiţi la nimic
Eu mă gândesc la un milion şi vreo 500.000 care trăiesc cu 3 euro pe zi
Și la sute de mii de bătrâni uitaţi care nu se gândesc niciodată la niciun mâine
Pentru că în fiecare azi au de luat o decizie vitală
Să-şi ia medicamente, să-şi ia medicamente, medicamente sau pâine

Bă, nenorociţilor, 
Nu vă doresc să vă crape nici capul, nici inima în trei
Bă, nenorociţilor, nu vă doresc să muriţi
Vă doresc să trăiţi, 
Vă doresc să trăiţi ca ei!