Sunt un om viu

De ziua poetului… Pe 31 martie 1933 se năștea Nichita…
Și „papirusul” vieții fiecăruia dintre noi!

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Alte poezii de Nichita Stănescu.

Citește poezia De Ziua Internațională a Poeziei: „În dulcele stil clasic” – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 21 martie 2023;

Citește poezia Această ţară de vis – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 31 decembrie 2022;

Citește poezia N-au murit în zadar – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 22 decembrie 2022;

Citește poezia Emoţie de toamnă – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 13 noiembrie 2022;

Citește poezia E toamnă – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 27 octombrie 2022;

Citește poezia Sunt un om viu – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 31 martie 2022;

Vezi și poezia N-au murit în zadar – de Nichita Stănescu – (re)postată pe 22 decembrie 2021;

Vezi și poezia Această ţară de vis – de Nichita Stănescu – postată pe 13 decembrie 2021;

Vezi și poezia E toamnă – de Nichita Stănescu – postată pe 22 noiembrie 2021;

Vezi și poezia Sunt un om viu – de Nichita Stănescu – postată pe 31 martie 2021;

Vezi și poezia Frunză verde de albastru – de Nichita Stănescu – postată pe 9 februarie 2021;

Vezi și poezia N-au murit în zadar – de Nichita Stănescu – postată pe 29 decembrie 2020;

Vezi și poezia În dulcele stil clasic – Nichita Stănescu – (re)postată pe 17 septembrie 2020;

Vezi și poezia Emoție de toamnă – de Nichita Stănescu – postată pe 1 septembrie 2020.

Vezi și articolul – PORTRET: Nichita Stănescu – mărirea şi decăderea unui geniu.

Nichita Stănescu (născut la 31 martie 1933, Ploiești, Regatul României – decedat la 13 decembrie 1983, București, R. S. România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

________________________

Sursa foto copertă.

Nicu Alifantis – Ce bine că eşti, pe versuri de Nichita Stănescu (1978)