Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pământ, emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele. – Emil Cioran

Biserica de altădată

Ion Pillat

Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale
Cu zarzării din curtea veche și năpădită de urzici,
Sub coperiș lăsat pe-o rână, la margine de mahalale,
Sub turnul mângâiat în aripi de raze și de rândunici…

Cu chipul șters în zugrăveală: Matei și Marcu, Ion și Luca,
Evangheliștii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu –
Amurgul doar și toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca
Grădinii Domnului, pe care azi credincioșii n-o mai știu…

Biserică de altădată, din nou primește să-ți calc pragul
Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriți pe cer.
În somnul veșnic, bunu-ți preot, de mult și-a lepădat toiagul
Și întru Domnul odihnește bătrânul său paracliser.

Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe –
Și nimeni nu mai toacă seara prin suflet și prin mahala,
Nu-i nimeni să se roage-n tindă, și taina nimeni s-o asculte
Și la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

Poezii și proză de Ion Pillat.

Ion Pillat (născut la 31 martie 1891, București, România – decedat la 17 aprilie 1945, București, România) a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (din 1936). Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion C. Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai cuprinzător din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Odaia bunicului, Odihna tatii, Aci sosi pe vremuri etc.

Vezi și articolul Ion Pillat – nostalgia amintirilor copilăriei petrecută la Conacul „FLORICA” al Brătienilor. – publicat pe 27 mai 2021.

Mănăstire.

Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,
Ţesute–n flori şi păsări de-amurgire,
Pe culmi te înălţai să împlineşti,
Logodna cerului cu ţara, mânăstire…

Şi valea ca o carte s-a deschis
Şi întâia stea citi în ea prea bine,
Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis
Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.

Şi-n mine şi–n poiană şi pe drum
Deodată s-a întins atâta pace.
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface…

Şi aş fi crezut că totu-i zugrăvit
Şi că privesc, copil, o stampă veche,
De nu–mi venea – când şters, când desluşit,
Un zvon adânc de clopot în ureche.

Din volumul Vânătorul de himere 

(din ciclul „Biserica de altădată”, 1923-1926)

Biserica lui Horea

Mai stai visând la munţii, ce şoimi şi aur poartă?
Pe vale Arieşul şoptind îl mai auzi?
Pribeagă lângă Argeş, vădană printre duzi,
Biserica pustie şi fără brazi la poartă.

Cioplită din puterea molidului şi din
Credinţă strămoşească legată-n bârna dură,
Ce meşter vechi de ţară, cu greaua lui secură
Ţi-a hotărât altarul lui Horia, destin?

În jurul tău cresc duzii cu fragedă verdeaţă
Şi iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rândunele de umbră. Tu îţi pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotniţa-ndrăzneață.

Pe Moţii tăi zadarnic îi mai aştepţi, şi nici
Un preot nu-ţi mai cântă, bătrân, din psaltichie…
Dar azi, cu primăvara, cerească şi pustie,
Slujeşti botez la granguri şi nuntă la furnici.

Biserica de lemn din Albac datează din anul 1752. Acum se află la Băile Olănești, în județul Vâlcea. Biserica a fost ridicată în satul natal al lui Horea, din Munții Apuseni. Biserica de lemn din Albac a fost adusă în anul 1907, aflat atunci în imperiu Austro-Ungar, și a fost refăcută la conacul Florica al familiei Brătianu (Ștefănești, Argeș), în Regatul României. Biserica are o valoare cultural istorică de unicat în patrimoniul românesc, prin semnificația istorică, destinul său aparte și prin calitățile care o disting drept una dintre cele mai prețioase creații în lemn din Transilvania.

Sursa Foto copertă – Mănăstirea dintr-un lemn, Frâncești, Vâlcea: Biserica de lemn a mănăstirii, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”

________________________________

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat – recită Alina Tomi și Tomi Cristin