(CIOR)DACII ARMIEI ROMÂNE

Despre ce este vorba, pe scurt. O „poveste” despre cum pot să (re)scrie unii… istoria! Cu iz de telenovelă sud-americană!

1. DUMINICĂ, 25 NOIEMBRIE 2018, pe site-ul „ARMATA ROMÂNIEI” a apărut un material de… vitejie (!!!),  prin care, unul dintre militarii care urmează să participe la defilarea de la Arcul de Triumf din 1 Decembrie, se lăuda cu faptul că va purta asupră-i – cu acea ocazie – un ceas de buzunar pe care bunicul său, militar în primul război mondial, l-a „capturat” de la un prizonier german!!!

De toată hâra, nu alta! Parcă am luat-o pe urmele „eroicei” armate roșii eliberatoare, lăudându-ne cu asemenea fapte de… glorie ostășească! De doi bani, nu de mai mult! Asta ne mai lipsea acum, la împlinirea a 100 de ani de la istorica hotărâre a Adunării de la Alba Iulia și desăvârșirea (formală) a unificării național-statale românești! Să ne mândrim și cu aptitudinile noastre de… ciorditori! De la prizonierii de război!

Câtă minte trebuie să ai ca să comiți o asemenea gafă impardonabilă!? Tu – ARMATA ROMÂNIEI – ditamai instituția responsabilă a statului român, prin oficina ta de propagandă, să realizezi și să difuzezi o asemenea întâmplare cu și despre… lotri!? 

2. Cum am luat act de minunăție, după inerentul moment de stupoare, am făcut un text punctual, pe care l-am transmis cu grăbire pe pagina de Facebook a împricinaților, atrăgându-le atenția asupra grobianismului gafei comise!

Vezi primul comentariu (pe care îl reproducem și mai jos) – de la link-ul:  https://www.facebook.com/ArmataRo/posts/2007688382657584

Tiberiu M. Pană la 13;29

Nu-s lămurit de ce bunicul în discuție trebuia să „captureze” ceasul de buzunar al soldatului neamț luat prizonier… Că noi pretindem că aveam și avem un comportament diferit de acela al oamenilor înrolați de comuniștii ruși în armata roșie!
Cum nu înțeleg nici comportamentul atipic al autorilor multora din comentariile postate aici.
Să nu știe aceștia că războiul s-a terminat cu 💯 de ani în urmă!?
Că ACUM, după un al doilea devastator război mondial, suntem – din nou – aliați cu Germania!?
Ce rost are să mai agităm niște minți înfierbântate, când îi acuzam pe ruși că:
„De la Nistru pân’ la Don,
Davai ceas, davai palton”!?
Încurajăm și apreciem niște gesturi care nu mai au nimic de-a face cu realitățile lumii în care trăim.
Dacă dorea să comunice faptul că bunicul lui a luptat vitejește în războiul pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină, militarul în discuție trebuia să o facă altfel!
Nu să se mândrească cu faptul că bunicul său patern a… ciordit un ceas de la un prizonier german!
Pentru că nu sună bine pentru nimeni!” 

3. Imediat după am primit mesajul de mai jos și cu asta …basta! 

Duminică, 25 noiembrie, la ora 13;29 am primit următorul mesaj:

„Îţi mulţumim pentru mesaj. Îţi vom răspunde cât mai curând posibil. (Primim foarte multe mesaje iar acest răspuns este transmis automat)”

După care nu s-a mai întâmplat nimic, n-am primit niciun fel de răspuns până în ziua de astăzi!

4. Ba s-a întâmplat – totuși – ceva! TEXTUL MESAJULUI INIȚIAL A FOST MODIFICAT, ARĂTÂND PRECUM SE POATE CITI MAI JOS. 

AȘA ARATĂ MATERIALUL DE PRESĂ POSTAT DE „ARMATA ROMÂNIEI”, MODIFICAT DUPĂ INTERVENȚIA NOASTRĂ, cu inerentele stângăcii, datorate probabil grabei cu care a fost modificat. ÎN CARE BUNICUL A DEVENIT… STRĂBUNIC, IAR CEASUL ARE O POVESTE ceva mai… NEBULOASĂ, REZULTÂND CĂ AR FI FOST AL RESPECTIVULUI OSTAȘ ROMÂN! 

Numele meu este… de fapt, numele meu nu contează! 
Sunt un soldat român, fiul unui soldat român, nepotul unor soldați români, strănepot al unor soldați români!

Voi purta la parada militară de pe 1 decembrie, în buzunarul stâng de la piept, acest ceas vechi și povestea lui batrană ca Unirea, în memoria străbunicului meu, soldat al Armatei Românii Mari.

De fel de undeva dintr-un sat de munte din județul Dâmbovița, acesta a luptat în Regimentul 22 Infanterie.

În toată perioada în care a luptat, străbunicul a purtat ceasul ca pe o amuletă norocoasă și nu l-a lăsat din buzunarul de la piept decât atunci când a ajuns acasă demobilizat. Ceasul a fost păstrat cu mare grijă de către bunul, iar la bătrânețe, înainte de moarte, acesta i l-a dăruit tatălui meu.

Poate că bunul nu și-a imaginat că acum, la 100 de ani de când ceasul acesta stătea în buzunarul unui soldat al României Mari la paradă, el va ajunge în buzunarul altui soldat român la Paradă, dar eu imi imaginez cum, peste 100 de ani, ceasul acesta va fi în mâna unui soldat al unei Românii Mari, unită și puternică!

La mulți ani, români! 
Traiască România!” – Aceasta este povestea unui militar al Armatei României, care va trece pe sub Arcul de Triumf, anul acesta, la defilarea prilejuită de Ziua Națională a României.

Foto: Laurentiu Turoi și arhiva personală”

DECI, SE POATE! 

NUMAI CĂ, O ASEMENEA GAFĂ TREBUIA SĂ FIE – OBLIGATORIU – EVITATĂ!

P. S.: Din numeroasele distribuiri ale acestui material al ”Armatei României” (în număr de 816!) pe care le-am văzut pe facebook, am remarcat-o pe cea a unei verișoare primare a mea, căreia i-am postat pe pagină următorul comentariu:

„Tiberiu M. Pană Keți, 
EU și cu tine știm că bunicul nostru patern a murit pe front, în primul război mondial.
Și nu facem un caz din jertfa eroică a acestuia.
Și mai știm cât au pătimit tații noștri, rămași fără tată de mici copii.
Iar noi – vorbind despre acest bunic – nu am cultivat în familiile noastre amintirea unui… ciorditor!  

Gestul pe care-l face acum Armata română, distribuind un MATERIAL în care proslăvește un asemenea act, prezentându-l ca fiind unul de… bravură (!!!), este jenant și degradant!
Nu cred că este normal să te mândrești – în ajunul împlinirii a 💯 de ani de la realizarea (formală!) a României Mari – cu faptul că un militar român o să defileze, pe sub Arcul de Triumf, purtând în buzunarul de la piept un… CEAS, pe care bunicul său, militar român, l-a „capturat” (am citat din textul materialului de presă…!) de la un soldat german!
Asta nu ne face deloc bine!
Nu facem altceva decât să dovedim faptul că, după atâta amar de vreme – suntem… resentimentari!
Că nu înțelegem mai nimic din veacul în care TRĂIM!
Că nu așa trebuie apărată sau reprezentată România!
Că purtând la vedere lestul unui trecut… neprietenos cu noi, nu facem altceva decât să ne amanetăm viitorul!
Care nu mai trebuie să fie lăsat pe mâinile pătate ale unor… borfași! 🤔 😎 ”

 

_____________________________

ACESTA  ESTE MILITARUL ROMÂN PE CARE – AM CONVINGEREA CĂ – ALȚII L-AU PUS SĂ SE „MÂNDREASCĂ” CU acea… FAPTĂ DE (ne)ARME A (stră)BUNICULUI SĂU!     

Fotografia postată de Armata României.

Corul armatei române – Treceți batalioane române Carpații  

 

 

 

Un gând despre “(CIOR)DACII ARMIEI ROMÂNE

  1. chircutz

    De ce te miri, Tibi? Este fix manifestarea faptului că, statistic vorbind, suntem o țară de lichele și de secături, excepțiile, mult prea puține pentru a schimba ceva, nu fac decât să confirme regula! Tu nu vezi că astăzi dacă nu ești hoț, mai ales din banii publici, ești considerat prost? Pe mine nu mă mai miră nimic la poporul meu! Da, trăim vremuri ciudate, în care calitățile morale sunt considerate defecte și invers! Ziceai că mocofanul ăsta vorbea în prima postare, cea în care se lăuda cu o furăciune a unui înaintaș al său, despre faptul că bunicul lui comisese acea faptă ”eroică”! Păi, prostovanul ar fi trebuit să aibă cam vârsta noastră (eu fac pe 1 ianuarie 66 de ani) pentru ca bunicul lui să fi participat la Primul Război Mondial! În cazul meu, doar bunicul patern a participat în acel război, a ajuns chiar până la Budapesta, după ce trupele lui Bella Kun au atacat trupele române. Să zicem că el este doar un mocofan care asta a învățat după 1989 – că dacă furi ești nemaipomenit și extraordinar (ce drac de părinți o avea ăsta eu nu știu, dar știu că orice părinte își are copiii pe care și-ii merită!). Dar bembelucii care girează site-ul ”Armata României” ce au păzit, cum de au dat drumul la o astfel de tâmpenie? Înseamnă că, logic, gândesc la fel ca el! Căci, ”aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… boala o avem în suflet: este o înfricoşătoare epidemie de meningită morală” iar “piramida noastră socială este morbidă: vârful – bolnav de sifilis, temelia – de pelagră!” (Octavian Goga).
    P.S.: Nu știu dacă pot posta aici o povestire scurtă despre bunicul meu patern, ajuns la Budapesta după Marea Unire, și căruia i-am schimbat numele în Teșcuț, numele de fată al bunicii mele materne. Hai să văd!
    HOTEL GELLERT*
    Motto:
    ”Pe cine nu lași să moară,
    nu te lasă să trăiești…”
    (proverb românesc)

    I. Budapesta, Hotel Gellert, 23 august / 5 septembrie 1919, ora 12:30:

    – Toadere, vez’, bă, că iară te cată copiii ăia gemeni – îi spuse soldatul Mitu Teșcuț, cioban din Loviște, lui Toader Baciu, soldat din Ip, sat din Sălaj, care lucra la intendența trupelor române de ocupație a Budapestei, știa limba maghiară bine, vorbit-citit-scris.
    – Adu-i aici, că am să le dau ceva – i-a răspuns Toader și a început să-și strângă hârtiile de pe birou, după care, dintr-un sertar a scos trei poze și a prins a se uita cu drag la ele…
    În 1914, când a început marele război, Toader, un bărbat falnic de 30 de ani, însurat și cu patru copii, a și fost concentrat într-un regiment al Armatei 1 – Austro-Ungare și trimis pe front. După certificatul de naștere părea că era ungur, căci acolo era trecut ca fiind… Todor Bacsy. Pe certificatul de naștere al tatălui său era însă trecut numele de Toader Baciu. Până la intrarea României în război, în 1916, a fost cum a fost, dar după aceea a început coșmarul pentru el, fiindcă, înainte de a pleca pe front, tatăl lui i-a spus:
    – Tată, tată, îi mare păcat să omori orice om, da-i șî măi mare păcat să omori pă cei de-un sânge cu tine. Ia aminte: or’ce-ar fi, să nu omori români! Uite, ia șî certificatul mieu de naștere, poate ț-o folosî cân’va să dovedești că iești român șî nu ungur, bată-i Dumniezău să-i bată de papistaș’, că n-or vrut să-m’ deie șî păntru tinie certificat ca al mieu, că ieu așe voiem – să te cheme ca șî pă minie…
    După intrarea României în război, singura preocupare a lui Toader era cum să facă să dezerteze. Știa că dacă n-ar fi reușit să scape și ar fi fost prins, îl aștepta spânzurătoarea, asta era pedeapsa pentru dezertorii din armata imperială. La 27 octombrie 1916, în trecătoarea Tulgheș, a reușit să se facă nevăzut și să se ascundă în scorbura unui fag bătrân, punând în fața ei o creangă stufoasă tot de fag, pe care a tăiat-o cu baioneta de la pușcă. Când a auzit vorbă românească, a ieșit din scorbură cu mâinile ridicate și a început să strige cât îl țineau plămânii:
    – Nu trageți, sunt român, mă predau! Nu trageți, sunt român, mă predau!
    Doi soldați români din Armata de Nord l-au escortat până în fața căpitanului lor. Unul dintre ei, un loviștean, spuse luând poziția regulamentară:
    – Să trăiț’, do’n căpitan! Uitaț’, am prins un inamic, zâce că ie roman, da’ ieu zâc să nu-l credeț’, o fi vr’un șpion, că tomnai d-aia vorbește el românește!
    Căpitanul, un bărbat bine făcut, puțin mai în vârstă decât prizonierul din fața lui, de loc din Călimăneștii Vâlcii, glumi cu el:
    – Măi, soldat Teșcuț, dar știi că nu ești prost deloc? Eu m-aș putea supăra pe tine că am ajuns să mă învețe diplomație militară taman un cioban din Loviște, da’ n-o fac, mă, că ești muntean de-al meu!
    Lovișteanul Mitu Teșcuț încremeni și abia mai apucă să zică:
    – Păcatele mele, do’n căpitan, păi, cum să-m’ permit ieu să vă învăț pă dumneavoastră, am zâs șî ieu după capu’ mieu, fi-mi-ar capu’ al dracu’ să-m’ fie, de, dacă atâta m-a dus, acuș, na, ce să fac?
    Căpitanul îl liniști îndată, bătându-l afectuos pe umăr:
    – Lasă, soldat Teșcuț, capul tău nu are nimic, să ți-l păstrezi așa cum îl ai și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru asta și pentru că ai scăpat de moarte până acum.
    – Ei, do’n căpitan, tare mi-ar plăcea ca, după ce s-o găta războiu’ ăsta nenorocit, să veniț’ la stâna mea din Coț’, să mâncăm un berbec fript ș-un cocoloș cu brânză de burduf copt pă jar.
    – Să te-audă Dumnezeu, soldat Teșcuț, să ne rugăm cu toții să se-ndure de noi – mai spuse căpitanul. Apoi, întorcându-se către Toader Baciu, începu să-l chestioneze:
    – Și zici că ești român, soldat, nu-i așa?
    – Da, să trăiți, sunt român din satu’ Ip – răspunse prizonierul în poziție regulamentară.
    – Și poți dovedi asta? – îl întrebă căpitanul.
    Fără să mai răspundă, Toader Baciu îi întinse căpita- nului român cele două certificate, al lui și al lui taică-său.
    – Ce-i cu astea? – mai întrebă căpitanul, iar Toader Baciu îi explică ofițerului român ce și cum era cu acele certificate.
    – Înțelept tată ai, soldat – i-a răspuns căpitanul, după care a continuat:
    – Problema e că chiar dacă ești român, regulamentele militare îmi interzic să te tratez altfel decât ca pe orice alt prizonier de război.
    Toader Baciu a ajuns într-un lagăr de prizonieri din Ungheni, lângă Iași, iar după război a fost eliberat…
    …În vara anului 1919, trupele maghiare au atacat trupele române, la ordinul lui Bela Kun, care, finanțat de Moscova, instalase în martie 1919, la Budapesta, un guvern bolșevic și voia să recucerească Transilvania și să unească Ungaria și Transilvania cu Rusia bolșevică. Auzind asta, Toader Baciu s-a dus la Comandamentul Militar din Cluj și a cerut să se înroleze pentru a lupta împotriva bolșevicilor unguri. Așa se face că a ajuns sub comanda căpitanului din Călimănești și camarad cu Mitu Teșcuț, îl cunoșteau și au garantat pentru el.
    Comportamentul trupelor române în Budapesta ocupată a fost ireproșabil. Toader Baciu lucra, așa cum am spus, la intendență și primul lucru pe care l-a făcut, ajutat de alți camarazi, a fost să împartă alimente copiilor budapestani înfometați. În mod cu totul deosebit, s-au atașat de el doi copii gemeni, frate și soră, să fi tot avut 10 ani fiecare. Zilnic îl căutau la hotel, iar el le dădea să mănânce pe săturate, ba, le mai dădea mâncare și pentru acasă. Copiii erau bucuroși să stea de vorbă cu el, căci vorbea foarte bine limba maghiară. Au făcut chiar și o poză toți trei, el – în spatele lui Marko și Judith, cu mâinile pe umerii lor. Mare a fost surpriza și bucuria acelor copii când au primit fiecare câte o poză. Pe spatele fiecăreia, Toader Baciu le scrisese, desigur, în ungurește: Pentru Marko/Judith, amintire de la românul Toader Baciu, din Ip, Hotel Gellert, Budapesta, la 15 sept. 1919. Băiatul i-a scris, la rându-i, pe poza lui Toader: Cu toată dragostea și recunoștința, pentru Todor Bacsi, Marko și Judith Csaba, Hotel Gellert, Budapesta, 15 sept. 1919.

    II. Ip, noaptea de 13 / 14 septembrie 1940**:

    Un vecin ungur i-a indicat caporalului Marko Csaba casa lui Toader Baciu. Pe acesta și pe băiatul lui cel mic i-a împușcat cu revolverul, iar pe nevasta lui Toader, nora lui și cele două nepoțele de 2 și 3 ani, le-a spintecat cu baioneta. Erau toți buimaci, neștiind ce se întâmplă.
    Cum a ajuns la cazarmă, caporalul ungur, curios, a căutat să vadă ce era în sipetul din lemn, frumos sculptat, pe care-l furase din casa lui Toader Baciu. A găsit acolo niște scrisori și câteva poze. Deodată, încremeni: în una dintre poze era el, sora lui, Judith, și Todor Baci, cel care zile de-a rândul, în Budapesta, îi hrănise ca pe copiii lui, în urmă cu 21 de ani. Pe spatele pozei era dedicația lor, scrisă chiar de el, Marko, în 1919, în hotelul Gellert din Budapesta. După câteva minute în care n-a făcut altceva decât să privească năuc și pe o parte și pe alta poza aceea, Marko și-a scos rapid revolverul din toc și l-a dus la tâmplă… A urmat o pocnitură al cărei sunet a fost puternic amplificat de tavanul boltit și aflat la mare înălțime al încăperii în care se afla, camarazii lui nici nu au avut timp să reac-ționeze…
    Ca și Iuda, vânzătorul lui Iisus, în loc să trăiască pentru a se căi toată viața pentru crimele pe care le comisese, culmea – tocmai asupra familiei binefăcătorului său și a și le ispăși, caporalul ungur, devenit, din ură, criminal, a ales să-și pună capăt zilelor…

    ______________________
    *Povestire distinsă cu Premiul al-II-lea la Concursul internațional de poezie, eseu, proză scurtă și dramaturgie ”Memoria slovelor”, 01. 07. – 01.08.2016; este inclusă în volumul de proză ”Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi”, Editura ROTIPO, Iași, 2018, volum care, la sfârșit, are următoarea dedicație: ” Închin acest volum de proză eroilor și veteranilor de război români, din toate timpurile și din toate locurile, dar în special acelora din Primul Război Mondial, care au făcut posibilă apariția pe harta lumii a ROMÂNIEI MARI! Lor le cer iertare pentru faptul că noi,
    ce-i de azi, la 100 de ani de la MAREA UNIRE, nu-i merităm! Doamne, iartă-le lor păcatele și odihnește-i în pace!”.
    ** În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), o treime din teritoriul Transilvaniei a fost cedată Ungariei. Masacrele de la Ip și Trăznea, la care, ulterior, s-au dedat soldații maghiari, au fost săvârșite în condițiile în care România nu se afla în stare de beligeranță cu Ungaria (Austro-Ungaria)! Dimpotrivă, eram aliați! Noi să iertăm, fiindcă așa este creștinește, dar să nu uităm!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.