BASARABIA – DRAGOSTEA MEA PIERDUTĂ (II)

Motto: „Nu putem concepe existenţa neamului românesc fără
Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa,
ca să ne despartă de elementul slav. Basarabia reprezintă
pentru noi intrarea casei noastre

Gheorghe Brătianu

 

       Începutul secolului al XX-lea găsea Basarabia în aceeaşi stare de înapoiere specifică regiunilor periferice ale imperiului autocrat al ţarilor.

       Pentru concretizarea aspiraţiilor sale de mare putere, între anii 1891 -1893 Rusia s-a aliat cu Franţa, obligând astfel statele care constituiseră Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) ca, în eventualitatea unui conflict armat, să lupte pe două fronturi: în vest – cu Franţa şi în est cu Rusia.

      Şi în cazul Rusiei, ca şi în cazul altor state cu regimuri dictatoriale/ autocrate, tendinţele expansioniste din politica externă se întemeiau pe o politică internă represivă, bazată pe exploatarea numeroaselor minorităţi etnice pe care le stăpânea.

      Provincia a continuat să aibă o economie preponderent agrară. În anul 1905, la o populaţie de două milioane de locuitori existau doar 30.000 de muncitori. Se exportau vin, fructe, cereale (grâu, orz, porumb, ovăz), făină, miere, piei, vite, lână, tutun etc..

      S-au deschis porturi la Ismail, Reni, Chilia, Cetatea Albă, Vîlcov (pentru caviar). De la prima cale ferată, construită în 1872 între Chişinău şi Odessa, până la începutul secolului următor s-au construit circa 1.000 de kilometri de drum de fier.

     Pământul a continuat să fie inegal repartizat. În 1905 existau peste 5.500 de proprietăţi funciare mari, însumând 1.656.100 deseatine (deseatina/ desetina – măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha); deşi reprezentau doar 1,9% din numărul gospodăriilor din provincie, ele însumau 43,2% din suprafaţa de pământ a acesteia! Cele peste 284.000 de gospodării ţărăneşti (reprezentând 98,1% din total), însumau 1.864.000 deseatine, adică 48,6% din suprafaţa totală de pământ. Restul era stăpânit de către stat, oraşe şi biserică.

    Aşa se şi explică faptul că în provincie – cu toate vicisitudinile vremurilor şi oamenilor – s-a păstrat aproape nealterat filonul apartenenţei la românitate. Aşa cum scria dr. N. Cazacu, unul dintre patrioţii moldoveni ai timpului, „Comoara producţiei populare, poveşti, cântece, legende şi zicători, cimilituri, poezii, ca formă vorbită şi transmisă din om în om, neputând prin firea ei a fi supusă nici cenzurii, nici a fi controlată de poliţie, arestată şi oprită la poştă, s-a păstrat din generaţie în generaţie.” [vezi AICI, în Moldova dintre Prut şi Nistru (1812 – 1918), Iaşi, 1929, p. 155].

     Evenimentele revoluţionare din anii 1905 – 1907, reprezentând supapa prin care, pe fondul înfrângerii Rusiei în războiul cu Japonia, au izbucnit toate nemulţumirile generate de un regim absolutist, au determinat coagularea în provincie a eforturilor multor intelectuali progresişti, grupaţi în jurul unor gazete naţionale. Care au avut o apariţie efemeră. Printre tinerii care au contribuit la aprinderea flăcării românismului în provincie, s-au aflat: Ioan Pelivan, fraţii Ion şi Teodor Inculeţ, Pantelimon Halippa, Alecu Mateevici, Sergiu şi Victor Cujbă, Gheorghe Madan, Vasile Oatu etc.

Chişinău – str. Alexandru cel Bun (sec. XIX)

Sursa: http://istoria.md/articol/197/Evolu%C5%A3ia_caselor_particulare_din_Chi%C5%9Fin%C4%83u_pe_parcursul_secolului_XIX

     Trebuie precizat că, la crearea unui climat favorabil organizării luptei naţionale a românilor din provincie, a contribuit şi atitudinea favorabilă redeşteptării naţionale pe care au avut-o mulţi dintre absolvenţii Seminarului din Chişinău. Într-un secol de istorie a acestei instituţii (1813 – 1913), de pe băncile sale au ieşit 67 de promoţii, însumând 4.700 de absolvenţi: „Seminarul din eparhia Chişinăului ajunsese un aşezământ cultural de o importanţă covârşitoare, care a contribuit la luminarea multor generaţii de tineri. În plus, aducându-şi elevii în mare parte din diferite colţuri ale provinciei, din mijlocul ţăranilor moldoveni băştinaşi şi întorcându-i pe toţi aproape, după terminarea şcoalei, în aceleaşi sate basarabene, cultivau în sufletele elevilor dragostea pentru pământul părinţilor, interesul pentru poporul băştinaş, susţinea şi hrănia legătura între generaţii, păstra tradiţiile româneşti prin comunitatea de limbă, de obiceiuri” (N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea, sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 417). Acest tip de „rezistenţă” a contribuit la menţinerea solidarităţii de neam şi limbă cu românii de dincolo de ape, precum şi la subminarea politicii oficiale de deznaţionalizare a autohtonilor din Basarabia.

Chişinău -Seminarul

Sursa: http://clipa.in.md/all-portfolio-list/revista-2015-3-arhivele-chisinaului/

     În 6 octombrie1906, referindu-se la activitatea pe care tinerii basarabeni ar fi trebuit să o dedice slujirii cauzei naţionale, Alecu Mateevici îi scria lui Ioan Pelivan: „Sunt convins că, cu toată ruşinea la care am ajuns azi, noi basarabenii, ne trebuie mai mulţi oameni de felul d-tale şi atunci Basarabia este scăpată de sclavie şi poate au dreptate a visa la acel strălucit viitor de aur ce i-au prezis poetul Bolintineanu… Poporul deja se deşteaptă, soarele renaşterii a început să arunce şi asupra românimii basarabene razele sale strălucitoare şi înviorătoare.”

     Cu mult curaj se comportase şi Dimitrie D. Vabrie în 1911, atunci când, în cadrul unei întâlniri a nobilimii din Bălţi, declarase public: „Pământul nostru este bogat şi mănos. Soarele nostru e dulce şi binefăcător. Poporul nostru e muncitor, blând şi primitor şi voi v-aţi năpustit ca un potop de lăcuste flămânde, venind zdrenţuiţi şi rupţi de foame, din regiunile veşnic înfometate ale Kamei şi Volgăi, unde făceaţi serviciul de hamali. Voi ne batjocoriţi obiceiurile strămoşeşti şi scumpa noastră limbă strămoşească, poreclindu-ne baran ( cap de bou, n. n.) ”.

    Aceşti tineri implicaţi în mişcarea naţională întreţineau relaţii cu fraţii lor din dreapta Prutului, printr-o publicistică dedicată ideii de apartenenţă la un singur neam, afirmându-se în gazetele care apăreau în România.

    Procesul schimbării caracterului etnic românesc al provinciei – prin rusificare şi deznaţionalizare – a fost intens susţinut de către autorităţi, care au promovat constant o politică de atragere a străinilor. De exemplu, evreilor li se acordau scutiri de dări, iar creştinilor li se atribuiau locuri de casă. Aşa s-a ajuns la situaţia ca mulţi evrei – persecutaţi în alte părţi ale Rusiei, precum Ucraina, Polonia sau Lituania – să se stabilească în Basarabia. Conform unei statistici din 1912, în mediul urban evreii reprezentau 37,2% din populaţie, ruşii 24,45, ucrainenii erau 15,8%, iar moldovenii reprezentau doar 14,2%.

    Conform altor date statistice, doar 10,5% dintre bărbaţii moldoveni erau ştiutori de carte, iar dintre femei numai 1,7%. Situaţia era diferită la nemţi (63,5% – bărbaţi şi 62,9% – femei), polonezi (55,6% – bărbaţi, 52,9% – femei), evrei (49% – bărbaţi, 24,2% – femei), ruşi (42,3% – bărbaţi, 21,1% – femei), bieloruşi (39,9% – bărbaţi, 11,5% – femei), bulgari (31,4% – bărbaţi şi 6,4% – femei), turci găgăuzi (21,1% – bărbaţi), ucraineni (15% – bărbaţi) etc..

    Împlinirea unui secol de la încorporarea Basarabiei la imperiu a prilejuit sărbătorirea centenarului anexării, în prezenţa ţarului Nicolae al II-lea şi a altor oficialităţi centrale. Referindu-se la atitudinea naţionalistă a majorităţii preoţimii moldovene din provincie, arhiepiscopul Serafim Ciciagov, ierarhul bisericii basarabene între anii 1908 – 1914, scria: „Când am fost numit la Chişinău, mi s-a atras atenţia că preoţimea basarabeană are năzuinţe separatiste şi doreşte autocefalia Bisericii moldoveneşti, şi că în Basarabia s-a întărit în ultimul timp mişcarea naţională ce s-a manifestat în dorinţa preoţimii de a face serviciul divin în limba ei, de a traduce cărţi de rit şi manuale pentru şcoli în limba moldovenească.

Chişinău – Panoramă (sec. XIX)

Sursa:http://istoria.md/articol/197/Evolu%C5%A3ia_caselor_particulare_din_Chi%C5%9Fin%C4%83u_pe_parcursul_secolului_XIX

    În episodul următor ne vom referi la primul război mondial (urmărind evenimentele care privesc statele în componenţa cărora se aflau teritorii naţionale româneşti), asigurând suportul informaţional pentru a putea prezenta Unirea Basarabiei cu România şi formarea ROMÂNIEI MARI.

Va urma

TIBERIU M. PANĂ

______________________

Phoenix – In umbra marelui urs (High sound quality)

Evoluţia caselor particulare din Chişinău pe parcursul secolului XIX (1800 – 1900), la link: http://istoria.md/articol/197/Evolu%C5%A3ia_caselor_particulare_din_Chi%C5%9Fin%C4%83u_pe_parcursul_secolului_XIX

Edificii publice şi lăcaşuri de cult în capitala Basarabiei în a doua jumătate a secolului XIX (1850 – 1900), la link: http://istoria.md/articol/198/Edificii_publice_%C5%9Fi_l%C4%83ca%C5%9Furi_de_cult_%C3%AEn_capitala_Basarebiei_%C3%AEn_a_doua_jum%C4%83tate_a_seculului_XIX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.