Mi-e dor de tine

Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pământ, emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele. – Emil Cioran

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pân’ la stele
Strânsă de vrejul gândurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de secara fără ploaie.
Pământul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Țâşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu smaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet şi mă-nveşmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino, grădino,
Vino, senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.

Alte poezii de Tudor Arghezi.

Imagine decupată din timbrul din 1980, reprezentându-l pe Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, născut la 21 mai 1880, Bucureşti – decedat la 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.

_____________________________

Sursa foto copertă / text.

Tudor Arghezi – Testament