ULTIMA SCRISOARE – de Mihai Beniuc

 

ULTIMA SCRISOARE

Sfârșitul a venit fără de veste.
Ești fericită?
Văd că porți inel.
Am înțeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viață altă normă.
Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată.
Mai mult în drumul tău nu am să ies.
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată 
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.
A fost, desigur, numai o greșeală.
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală 
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinta-a ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță 
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță 
Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,
La soclul tău dumnezeiesc așteaptă 
Să le întinzi cu zâmbet liniștit
Spre sărutare adorata dreaptă 
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră 
De neînteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul
Ce-l ține candid, amintirea mea.
Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată 
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.
Iar când viața va fi rea cu tine,
Când or să te împroaște cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo singuri, amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadență legănată 
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aș zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Mihai Beniuc (născut pe 20 noiembrie 1907, la Sebiș, Arad – decedat pe 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist, al regimurilor comuniste din România, alături de autori precum Alexandru Toma, Dan Deșliu, Eugen Frunză, A. E. Baconsky sau Maria Banuș, între alții, urmând directivele Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea din Cluj.

Alte poezii de același autor.

Pe vremuri, cea mai… studiată poezie a acestuia era Mărul de lângă drum


Florian Pittiș – Ultima scrisoare

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.