Cu ce greşit-am, Doamne, într-atât,
Să ne loveşti ca-ntr-o apocalipsă!?
De ne-au rămas, ca într-un vis urât,
Puţine-n plus şi mult mai multe lipsă?
De ce ne-ai dat atâta de puţin,
Şi-ai compensat cu multul ce ne-ai luat!?
Ne-ai condamnat să consumăm venin
Când ne-ai făcut din biblicul aluat?
Ce ţi-am greşit atâta Ţie, Doamne,
Să nu ne spui nici dacă pleci sau vii,
Când după bruma din atâtea toamne,
Ne-ai alungat şi… bruma de copii!?
Când dintr-o şcoală cu elevi ciorchine,
Care roiau ca musca-n urdiniş
Vrând să înveţe să câştige-o pâine,
Mai intră câte unul, pe furiş?
Când dintr-o şcoală de mai mare dragul,
S-ajungem una de al lumii râs,
De nimeni nu mai vrea să-i treacă pragul,
Un uriaş ce-a devenit un… fâs!
Ne-grijorează ce-o să ni-se-ntâmple
Şi-am vrea să nu mai fie cum a fost,
Când resimţeam răcoare pe la tâmple,
Nemaiştiind de mai avem vreun rost.
Dar vremurile de odinioară,
Trecut-au precum cremenea prin iască
Din mâna de români rămaşi în ţară,
Puţini copii mai vor ca să se nască.
Şi-n lipsa lor, ca paseri ce se duc,
În zări senine, fără de hotar,
O să rămâi, Tu, Doamne, singur cuc,
Un ins, uitat de-al vremii clopotar!
Iar şcoala mea, izvor de apă vie,
Care-a fost multora-adăpost şi scut,
Muri-va-ncet şi nu o să mai fie
Decât neant, căci vremea i-a trecut!
15/16 octombrie 2015 (joi/vineri)
Tiberiu M. Pană
