Cetatea Neamțului

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă… El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce…
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă… hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place…
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Alte poezii de George Coșbuc.

Citește poezia Decebal către popor – de George Coșbuc – (re)postată pe 24 noiembrie 2022;

Citește poezia Scut și armă – George Coșbuc – postată pe 20 iunie 2022;

Citește poezia Mama – de George Coşbuc – (re)postată pe 6 martie 2022;

Citește poezia Numai una – de George Coșbuc – postată pe 20 noiembrie 2021;

Citește poezia Moartea lui Fulger – de George Coșbuc – postată pe 11 octombrie 2021;

Citește poezia Non omnis moriar٭ – de George Coșbuc – (re)postată pe 4 aprilie 2021;

Citește poezia Decebal către popor – de George Coșbuc – postată pe 20 decembrie 2020;

Citește poezia Cetatea Neamțului – de George Coșbuc – (re)postată pe 24 noiembrie 2020.

George Coșbuc (născut la 20 septembrie 1866, la Hordou, Ungaria Regală, Imperiul Austriac – decedat la 9 mai 1918, la București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima.

De la stânga spre dreapta: George Coşbuc – d-na Vaida-Voievod – dr. Ciuta (medic din Bistriţa, care l-a însoțit în această călătorie) – Alexandru Vaida-Voievod – I. L. Caragiale (fotografie realizată la Karlsbad, în anul 1911).

Statuia lui George Coșbuc, realizată de sculptorul Gavril Covalschi, este amplasată la intrarea din Parcul Municipal din Bistrița. Ridicată pe un soclu turnat în beton și placată cu plăci de granit, statuia lucrată în bronz (300 x 100 x 80 cm) a fost dezvelită la data de 7 mai 1978.