RÂNDUIALA – de Tudor Arghezi

Poeții sunt inima umanității – Eugene Ionesco

RÂNDUIALA

Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,
Poporul, blând, primise pământul drept prinos.
Bogata moștenire l-a așteptat, muncită,
Să-i dea rodire nouă, -nsutită și-nmiită,
Și avuția zestrei spori îmbelșugată.
Dar iată că mâncăii șireți se și arată.
O ceată lenevită-n carâtă și caleașcă
Și strânsă cu limbuţii de seama lor în gașcă
Au adunat mulțimea cu vorba lor frumoasă
Și-au colindat tărâmul întreg, din casă-n casă.
Purtau giubea cu blană, găitane și chenar
Și galbene mătănii, în mâini, de chihlimbar,
Că neavând de lucru și mătăsoşi la piele,
Își învârteau șiragul și numărau mărgele.
– „Noi suntem de la Curte și înțelepți de casă,
Și voi sunteti poporul și gloata numeroasă.
Voi sunteți mulți, și carnea vă e bătătorită,
Noi suntem ce se cheamă, la carte, o elită.
Deși n-am pus spinarea și ceafa la povară,
Nici sarcina ce-o ducem nu este prea ușoară.
Și boul cară greul pământului, dar cum
Joian nu s-ar abate, nedus de om, din drum?
Cu hăis a ține stângă, și dreapta lui cu cea.
El merge cum poftește stăpânul, vrea-nu vrea.
Vedeți, se potrivește cumva despre puteri
De a mâna cireada de boi să fim boieri.
Ce uriașă vită
Și-atunci cînd e scopită!
Dar namilă cu coarne, tot rumegând în pace,
Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace.
Că-ntr-astfel o schimbare-n deprinderea tăierii
Ar face bou boierul, și boii-ar fi boieri.
De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră,
Ea rabdă, credincioasă la datină și vatră.
De-i bou îi vâri spinarea în jug, și boul trage,
Preamulţumit și gata aproape să se roage.
Doar taurii sfărâmă stînca; de vițel
Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce și mișel.
Grămada asta mare, cuminte ca să fie
Purtată după voie, e ca o jucărie.
Că un crâmpei de minte cârmeşte o cireadă,
Cireada n-are vreme de gîndul ei. Dovadă:
Mai multe mii de vite
Ascultă umilite
Și nu se întărâtă
De un geambaș cu bâtă.
Voi să munciți cu brațul, noi ne muncim cu mintea,
Și fie cât dovleacul, cât mazărea sau lintea
De mică, mintea duce popoarele nainte
Sau îndărăt. Atârnă. E minte și e minte.
Le duce cu porunca și voia ei de sus.
De-acolo unde capul, de peste om, e pus.
Noi suntem mintea, capul, gândirea, prin urmare,
Și voi prea preţioase, dar totuși mădulare.
Munciți, și fără grijă. Vi-s muncile cam grele,
Dar noi vă stăm alături, lungiţi pe canapele.
Avem ori nu dreptate? Răspundeți la-ntrebare.”

Și-a cam codit răspunsul mulțimea, cât se pare.

Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Tudor Arghezi (1880-1967)

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, născut la 21 mai 1880, București – decedat la 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea o altă explicație în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.

Vezi și site-ul Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”

Vezi articolul PORTRET: Viaţa neştiută a lui Tudor Arghezi – de la geniu literar fără Bacalaureat, la deţinut, muncitor şi călugăr.

_______________________________________

Sursa foto copertă.

Tudor Arghezi 140 – Nicu Alifantis la Casa Memorială „Tudor Arghezi-Mărţișor” (poeziile De-abia plecaseși • Inscripție pe un inel • Unui prieten mic • Ultimul ordin de la Interne).