Ion Luca Caragiale: un om cât o epocă

Motto: „Între a nu fi şi a fi, e o nemărginire, faţă cu care deosebirile de durată a fiinţelor sunt reduse la nimic.” I. L. Caragiale

I.L.Caragiale si nuvelele sale Clasic al literaturii romane,I.L.Caragiale  este un mare prozator si dramaturg.Alaturi de schitele memorabile  ("Vizita","D-l Goe","Lantul slabiciunilor","Un pedagog de scoala noua"),si  nuvelele sale ("O faclie de Paste","Doua loturi ...

Anul acesta se împlinesc 169 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale.

Un om, o epocă, despre care s-au scris numeroase studii şi eseuri. În timp, s-au emis multe teorii despre Caragiale, în deceniile din urmă conferindu-i-se statutul neoficial de „contemporan al nostru.” O lume, precum cea a lui Caragiale „are puterea diabolică de a-şi îngloba nu numai  detractorii, dar şi pe acei apologeţi ameţiţi de iluzia că elogiul scuză inepţia.” O lume, „în acelaşi timp moartă şi vie, moartă sub aspect istoric, dar vie ca univers artistic, accesibilă şi analizabilă ca umanitate esenţială.” (Apud Mircea Iorgulescu, Eseu despre Lumea lui Caragiale, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1988). În această lume, Caragiale a  surprins aspectele negative ale unei societăţi aflată în plin  proces de dezvoltare şi de transformare. O lume aflată în rapidă schimbare şi modernizare,  care prezenta aspecte contradictorii. În opinia unui respectat istoric, critica scriitorului „nu trebuie apreciată după mulţimea aspectelor negative care marchează trecerea diverselor categorii de indivizi de la o stare la alta, vădind lipsa de aderenţă a acestora la principiile vieţii şi ale ordinii noi, ci în raport cu ceea ce are ea valoros şi durabil.” Societatea  românească  a sfârşitului de secol XIX nu trebuie înţeleasă „doar în lumina criticii virulente pe care, cu un inegalabil talent, a întreprins-o Caragiale. Critica scriitorului, practic, este conservatoare, făcută de la dreapta. Din nefericire, epoca  asupra  căreia  stăruim  nu  a avut şi cântăreţi de talia celor care au criticat-o” (Apud Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1985).

Mai nou, unii comentatori ai lui Caragiale îi contestă acestuia capacitatea de observator al lumii pe care o descrie, considerând lumea lui Caragiale ca fiind o proiecţie literară a unei Românii inventate de autor, fără corespondent în lumea reală a timpului. „Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din spectacolele contemporane lui Caragiale. E o Românie teatru, o Românie grădină Iunion, căreia domnul Caragiale îi e şi director şi sufleor”, afirmă Ioana Pârvulescu  într-un eseu intitulat Ţara Miticilor.  Autoarea – care a publicat eseuri istorice pertinente despre societatea românească a timpului – defineşte astfel lumea lui Caragiale: „Geografia literară îşi are propriile ei teritorii, propriile hărţi şi propriul glob. Lewis Carroll a îmbogăţit-o cu Ţara  Minunilor, Jonathan Swift cu Ţara Piticilor, iar Caragiale  cu Ţara Miticilor. O ţară care n-ar trebui întru totul confundată – oricât de ispititor ar părea – cu România”. Eseista conchidea că nu trebuie confundată viziunea literară a autorului cu România reală: „Lumea lui Caragiale, Ţara Miticilor, este o gazetă. Tot ce se întâmplă în această ţară trăieşte doar o zi, orice temă are variaţiuni, totul e «cronică» sau «foileton» sau «groaznică dramă»” ( Apud Ioana Pârvulescu, Ţara Miticilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007). Să lăsăm autorilor de critică  şi istorie literară tranşarea acestei dileme: sunt Momentele decupate din realitatea cotidiană, iar autorul lor este un observator obiectiv al societăţii  româneşti de la sfârşitul secolului al XIX – lea, sau realitatea artei nu trebuie confundată cu realitatea  însăşi (aşa cum considera Titu Maiorescu  referindu-se la Comediile dlui Caragiale).

Dar nu Lumea lui Caragiale, cu personajele ei inimitabile şi irepetabile (Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Jupân Dumitrache, Mitică şi Costică, Lache şi cu Mache, Coana Joiţica şi Veta, Conu` Leonida, Ipingescu şi Pristanda, Gudurău, Pampon şi Crăcănel, Agamiţă Dandanache, Rică Venturiano, Leiba Zibal, Nae Girime etc.) ne interesează acum.

Acum ne-am propus să-l urmărim pe Caragiale omul timpului şi al lumii salecontribuind la construirea acestora. Cu gânduri şi cu sfaturi sincere, pe care le-a așternut dezinteresat pe hârtie, fără a pretinde nimic în schimb. Dar, să îi dăm cuvântul onorabilului: „Noi, Românii, suntem o lume în care dacă nu se face, ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne – să lăsăm încolo orice modestie: căci este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului” (Apud I. L. Caragiale, Notiţe şi fragmente literare, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., Bucureşti, f. a.).  Despre apetenţa contemporanilor săi pentru politică, scriitorul nota: „Eu crez că, în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi oriunde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că o putem face aşa de bine oriunde şi în toate”.

Referindu-se la inovaţia politică reprezentată de principiul naţionalităţilor, „pe care noi, popoarele mici, nu o putem aplauda cu prisos”, căreia unele state îi datorau independenţa şi o dezvoltare rapidă, Caragiale recunoştea că multe lucruri se schimbaseră în ultimele decenii: „Fizionomia unei importante regiuni a continentului s-a schimbat într-o jumătate de secol ca prin minune. Părinţii noştri ne spun prăpăstii de necrezut despre starea vieţii publice în tinereţea lor, parcă ne-ar povesti lucruri de acum cinci sute de ani; oameni încă tineri îşi aduc bine aminte de vremea copilăriei lor, când nu se pomenea de drumuri de fier şi când numai douătrei oraşe din ţară erau luminate în centru cu lumânări de seu şi cu opaiţe de păcură.  Acum, în urmă, un împărat venerabil ne face onoarea unei vizite oficiale şi nu-i vine să-şi creadă ochilor când vede înfăţişarea strălucitoare a tânărului stat român (în septembrie 1896, Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, a făcut o vizită oficială în România, n.n.);  iar state mai bătrâne şi mai puternice nu-şi stăpânesc expresia unei făţişe invidii faţă de succesele noastre”.

Citate de Ion Luca Caragiale

Fiind un  om de cultură autentic, Caragiale era preocupat nu doar de dezvoltarea economică a României, ci şi de propăşirea culturală a acesteia. Era conştient de faptul că dezvoltarea acestor activităţi depindea, în mare măsură, de atitudinea forţelor politice aflate la guvernare: „Între  deosebitele aptitudini ale societăţilor, mai ales una este care ajută foarte mult la desvoltarea statului, adică la întărirea şi prosperarea puterii publice – aptitudinea politică. Se poate o societate măreaţă fără stat puternic; dar stat fără societate – mai greu”. Adept al ideii de reformă şi de înnoire a ţării, Caragiale susţinea concepţia junimistă, concretizată politic în tactica paşilor mărunţi, printr-o dezvoltare graduală a societăţii, ţinând cont de tradiţiile ei istorice: „O imitare metodică a modelelor şi formulelor existente în lumea civilizată, cum am zice o contrafacere  mai mult sau mai puţin dibace a aparatului material, poate da rezultate similare dacă nu egale, adesea destul de fericite. … Unde însă sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă,  ci de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi material. Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, treizeci de vapoare pe mare … asta se poate; dar artă, literatură, filosofie! Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie ceva mai mult  decât un stat politic. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care n-are nici vreo nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi prin urmare în nicio împrejurare unitate de gândire şi de simţire… se aseamănă cu un vast bâlciu, în care totul e improvizat, tot trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil”. Deşi strânsură de năvală, comparabilă cu aspectul improvizat şi efemer al unui bâlci, autorul admite că: „Sub acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei; sub toată această vultoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii”.

Om al cetăţii, scriitor militant, cu opinii şi opţiuni politice exprimate public, Caragiale a trăit într-un regim edificat pe Constituţia din 1866. Trăind într-o epocă în care s-a fundamentat spiritul civic şi s-a făurit democraţia parlamentară, Nenea Iancu a pledat neobosit pentru respectarea libertăţii cuvântului rostit şi a celui scris, neîngrădite în niciun fel: „Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieţii sale sociale. … A-mi spune părerea, este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei”. Şi continua, dezicându-se astfel de faptul că în opera sa invitase la cuvânt pe toţi Ionii care nu aveau nimic de spus şi care o făceau  doar pentru aceea că … erau şi ei oameni: „Eu mă închin principiului sacru al libertăţii opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite şi obligativitatea lor.” Superb spus și atât de… actual!

Oricât  de mult și-ar dori unii să fie… altfel, Caragiale a fost şi rămâne un om al timpului său, pe care, aşa cum şi cât a putut de bine, l-a slujit cu priceperea şi cu „armele” sale: un talent greu de egalat şi vasta tipologie caracterologică a personajelor care îi populează opera.

Un om celebru, citat de Ion Luca Caragiale - Vocea Națională

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE! 

Va urma

Tiberiu M. Pană

__________________________________

Ion Luca Caragiale (născut la 1/13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – decedat la 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

I. L. Caragiale – Trădare, trădare, trădare…..

I. L. Caragiale – „O scrisoare pierdută” (1953) – Eu pentru cine votez? (în rolul cetățeanului turmentat Costache Antoniu).

Tudor Gheorghe – Jalba hoților din închisori (poezie scrisă de Ion Luca Caragiale).

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:
Ei au putere!…

Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare

S-o smulgeţi singuri ca din topor!…
Daţi-ne drumul cu mare zor!…

I.L. Caragiale – Petițiune (cu Toma Caragiu şi Dem Rădulescu)

Radu Beligan și Marin Moraru – anecdote de Ion Luca Caragiale

Tudor Gheorghe – Ion Prostul (poezie scrisă de Ion Luca Caragiale).

Semnificația unui termen din textul poeziei: malacov

malacóv (malacovuri), s. n. – Crinolină. De la Malakof, fortăreață din Sevastopol cucerită de francezi în 1855, al cărei nume a fost dat rochiei atunci la modă. –Der. înmalacofa, vb. (a se îmbrăca cu crinolină).

MALACÓF, malacofuri și malacoafe, s. n. (Și în forma malacov) Veșmânt femeiesc cu talia foarte strâmtă, cu fustă largă, în formă de clopot, fixată pe niște cercuri subțiri (la modă până către sfîrșitul secolului al XIX-lea).  V. crinolină. Vremea malacoavelor – ceva ca niște colivii… înguste împrejurul taliei și lărgindu-se de la șolduri în jos. MACEDONSKI, O. III 38. Printre boitele invoalte ale malacoafelor… zării mai multe figuri rotunde și drăgălașe. ODOBESCU, S. I 384. – Variantă: malacóv (DELAVRANCEA, O. II 276).

I. L. Caragiale – Dl Goe

I. L. Caragiale – BUBICO

I. L. Caragiale – TELEGRAME

I. L. Caragiale – Vizita

Un gând despre “Ion Luca Caragiale: un om cât o epocă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.