Chișu și holera

Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pământ, emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele. – Emil Cioran

Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara
De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea).
S-a făcut o carantină la Crețan la deal.
Şi-i strângeau pe-ăi de mureau.
Bunica ţinea fetele la vale şi le dădea pâine prăjită
(Ăsta era medicamentul)
Şi le mai dădea cu aţâfelnic pe la nas.
Vine un doctor moldovean. Şi Chişu era gardian.
Se duce în faţa trăsurii şi ţine postava cu grăunţe,
Să mănânce caii.
Şi s-a pomenit lumea c-a picat jos, lat, în faţa cailor.
S-a zbătut o ţâră, s-a umplut de ovăz prin barbă.
L-au ridicat şi l-au dus în vale în paie.
La urmă l-au dus acasă. Seara a murit.

Asta a fost vara.
Toamna a venit un tifos. A murit Riţa, mama lui Dinu,
Apoi au murit Ştefănescu, Petria şi câţi alţii.
Cam de prin 1900 a început răul în Bulzeşti.
Tot felul de boli care secerau. Scarlatina, anchină,
Mai multe soiuri de bubate – vara, indigestii, sau ce-or fi fost,
Mureau şi copii şi oameni în toată firea de la o margine.
Satul încerca să se împotrivească
Ba cu câte-un descântec (asta înainte de grijanie,
Când nu mai aşteptai decât o minune, fie de la Dumnezeu,
Fie de la Ucigă-l toaca), ba cu te miri ce leacuri.
La răceală se dădea păsat cu undelemn sau untură,
ÎI beai fierbinte.
Sau ţi se punea la gât mămăligă fierbinte, încinsă într-un
Prosop şi stropită cu gaz.

Mai înainte, ziceau ăi bătrâni că aveau leac la toate,
Da’ nu ştiu de ce, cum a-nceput veacul ăsta, fir-ar al Dracului,
Cum n-a mai prins nici un leac băbesc.
Că ieşiseră microbi noi, boli neştiute, care unde se-ncuibau
Coseau.
– Bă, sutarul ăsta se anunţă cu sfârşitul lumii, a zis

Chişu.
Întâi ne pliveşte din boli,
Umblă la noi cum zgâmşeşti aşa la porumbi, să vezi dac-au
Făcut boabe, aşa ne zgâmşeşte-ntâi în cap
Şi la urmă, pe ăi de-or mai rămâne, se pun potoapele.
Că e pământul bătrân, vrea udeală. Dacă nu plouă, o să
Ceară sânge. Ascultaţi-mă pe mine,
N-a mai fost aşa din hăle potoape.
– Taci, bă, din gură. Cine crezi tu că se uită în gura ta?
Aşa e la-nceput de secol, rău,
La urmă om mai vedea noi…

E, am lăsat post şi pe anul 1899.
Intrăm în alt an, în alt veac.
Om trăi şi-om vedea cum o mai fi şi ăsta.
Cum să fie, c-a luat-o cu zbiceli
De la-nceput.
Oamenii se certau din senin –
Toată ziua dădeau cu clanţa, se-mpungeau
Unul pe altul. Era ceva în aer.
– O să fie-n Bulzeşti ce n-a fost într-o mie de ani.
Nu ştiu dacă va scăpa şi satul,
Veacul ăsta ne pune capul.

Chişu a tăcut şi-a-nceput să glojdorească la nişte seminţe
De floarea-soarelui. Se tot uita pe drum la vale, ca şi când
Aştepta să apară cine ştie ce microbi mari şi nemaipomeniţi.
Aşa, ca nişte căluşari frumos coloraţi, şi să înceapă să se încure prin sat.
Odată a-nceput să bungineze, apoi să tune,
Şi-a plouat câteva zile. A turnat cu găleata.
După aia a răgăduit pe lume nu ştiu ce molimă, că nici nume
N-au putut să-i găsească doctorii –
Şi ţin-te, şi ţin-te! Nu mai pridideau popii şi ăi de făceau
Gropi.
Holera din 1913 a pus moţul. Atunci i-a venit rândul şi lui Chişu.
Bun. A murit, cum spusei, şi l-au dus la baltă, unde făcuseră
O groapă mare, cu var.
I-au aruncat în ea pe toţi pe care-i strânseseră atunci.
L-au plâns ai lui, l-au jelit,
Nu le dădeau voie să se ducă acolo cu lumânare.
Şi-a treia zi, a zis nevastă-sa să facă pomană
Şi să-l ducă la cimitir, aşa măcar de formă.
Au mâncat acasă, puţini, câţi or fi fost,
Lumea se ferea, şi după aia au pus tronul în cadrul înscorţat
Şi-au plecat jelind în urma lui.
Rudele au aruncat nişte bani pe la poduri.
L-au îngropat şi s-au întors acasă.

Când au venit, l-au găsit în prispă,
Stătea rezemat de pălimar.
– Pe unde ciorilor umbli, fă? s-a răstit el la femeie,
Ce e balamucul ăsta pe-aici? Colaci, lumânări?

Femeii să nu-i vină să creadă – au dat toţi să fugă,
La urmă s-au întors: Nea Costandine, dumneata eşti?
A cutezat Ioana lui Feresteu.
Bine că-nviaşi că noi îngroparăm tronul gol.
– Bine, fă, hacapaua dracului, cum îi laşi tu să mă-ngroape
Ăştia de viu? M-au aruncat viu în groapa cu morţi.
– Mă, nene, atunci erai mort – te-am văzut eu cu ochii mei.
Tu ai simţit când te-au ridicat?
– N-am simţit nimic.
Numai m-am trezit deodată întins pe jos – şi că mă arde pielea.
Când am deschis ochii – totul strălucea!
Numai morţi Strălucitori, străluceau toţi de var, erau văruiţi.
Auoleu! da’ ce păţii până să mă bârâc afară din groapă!
Chişu era şi el alb şi, pe sub zdrenţe arse de var, tot o
Carne vie.
Hainele atârnau aşa belferii,
Era tot o arătarie de om.
A pus femeia albia, a încălzit apa, l-au spălat…
Mai bine zis, întâi au stâmpărat varul de pe el –
L-au oblojit nişte babe, acum era tot un bleasc.
Ce mai, într-o lună, două, şi-a revenit.
Dar nu mai avea muşchi la mâini, la picioare,
Era ciongărât rău, pe unde intraseră bulgării, bruşii în el…

Omul nu mai ştia nici el dacă l-au aruncat de viu,
Ori, Doamne fereşte, a-nviat.
– Nu ziceai dumneata, bă nea Chişule, că în secolul ăsta
De-a-nceput or să se petreacă multe nevăzute?
Erai – gata, te şi desbăşcăşuiseşi de noi. A râs…
– Da, mă. Şi nu suntem decât în 1913… ori în ce an suntem,
Tot în 1913? Să vedeţi ce-o să mai
Vină!

Dinspre partea mea, eu mi-am luat parţonul.
– Bă, e de taină până pe lumea ailaltă.
– Uf, fir-ar al necuratului de var –
Cum a intrat în mine
Şi parcă ţin un perete cu oasele.

Din volumul La lilieci, vol. 3 (1980)

Alte poezii de Marin Sorescu.

Marin Sorescu (născut la 29 februarie 1936, Bulzești, Bulzești, Dolj, România – decedat la 8 decembrie 1996, București, România) a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.

____________________________________

Tudor Gheorghe – Chișu și holera