Politicianismul – ieri și azi (1880-2020)

Studiu de caz: DESPRE POLITICIENII DE IERI ŞI DE AZI

Motto: „Nu întrerupeţi niciodată un duşman care e pe punctul de a comite o eroare.” – Napoleon Bonaparte

Scurt pe 2 și 1/4: Punem față în față societatea românească în două momente ale existenței sale. Aflate la o distanță în timp de… 140 de ani. Hai să vedem împreună dacă – în cei 140 de ani (care au trecut de atunci) – s-a schimbat ceva… în bine! Ca să ne putem evalua corect șansele noastre de progres și prosperitate. Desigur că ne interesează și viteza cu care se întâmplă toate acestea, în comparație cu alte neamuri. Citind cu atenție cele de mai jos, vă recomand să urmărim și limbajul în care sunt exprimate ideile… politice. Pentru că, din acest punct de vedere, schimbările produse în timp sunt aproape… insesizabile. Constatând – prin comparație cu limbajul politic al zilelor noastre, (folosit mai ales în timpul campaniilor electorale) – că sunt uzitate aceleași expresii sforăitoare, aceleași cuvinte calpe, aceleași locuri comune etc. Lipsite – atunci și acum – de orice contact cu realitatea. Diferențele țin, mai ales, de evoluția în timp a limbii române vorbite/ scrise. În rest, parcă ne-am fi trezit buimaci după atâta amar de vreme, constatând că nu s-a schimbat mai nimic! De unde putem deduce că nu politicienii sunt principalii vinovați, atâta timp cât nu se întâmplă nimic cu mentalitățile care ne definesc (trecerea prin timp) ca nație. Și mă refer la mentalitățile grosului poporului român de astăzi; care e dus mai mult pe la… biserică, decât a învățat să umble și să învețe de la școală, sau de prin cele străinătăți!

Despre politicieni… zbierători și dibaci

«A fost un timp când trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţie unui român ca să cugete (despre) naţionalitate şi libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întâi să renunţe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea guvernului, să încheie pact cu persecuţiile, cu exilul…; să lase orice speranţă.
Fericit acela care-şi putea conserva afecţiunile familiei, căci până acolo mergea goana în contra acelor care îndrăzneau să iasă din rânduri. Aceia care se hotărau să vorbească sau să scrie despre drepturile românilor, despre viitorul şi despre speranţele lor…; să critice nedreptăţile şi provocările din justiţie, trebuiau să se ducă peste ţări şi peste mări, să se ascundă şi să-şi schimbe numele, căci altfel se expuneau a fi trimişi să-şi ispăşească sentimentele şi îndrăzneala în vreo temniţă.
Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a încrimina şi batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiei, a bunei-cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. Apoi când învăpăierea trece peste fruntarii, ea dă drepturi netăgăduite la sinecuri bine plătite, la misiuni cunoscute sau necunoscute în buget.
Ceea ce era pagubă odinioară a devenit speculă şi profit, şi numărul înfocaţilor creşte în proporţie cu încurajarea ce găsesc şi de la public, şi de la guvern. „Lac să fie, broaşte multe”, zice proverbul. Persecutările şi invectivele au rămas (de) partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism sau care nu se asociază cu acei care practică injuria şi calomnia în favoarea vreunui partid.
Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară şi să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să urmeze; până atunci însă meritul şi gloria vor fi (de) partea zbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare.
Patrioţii înfocaţi nu aşteaptă judecata istoriei; tari de sprijinul ce găsesc în opinia publică cea ameţită şi rătăcită şi în partizanii ce-şi fac prin fel de fel de mijloace, îşi apropie toate faptele cele mari şi frumoase, îşi pun lauri pe frunte şi cer să fie adoraţi.
Astăzi partidele strigă în gura mare şi fără ruşine:
„Noi şi numai noi ne iubim ţara!”
„Noi şi numai noi i-am dat libertate, egalitate, unire…! Noi şi numai noi am salvat-o de cei răi şi de cei vicleni!”
„Aceia care nu cred ca şi noi şi nu sunt cu noi sunt inamici ai românilor şi ai românismului, trădători, vânduţi…!”
„Când guvernul nu este în mâna noastră, toate merg rău, îndată însă ce norocul ne dă pe mână frânele statului, atunci într-o clipă, ca prin farmec, lucrurile se schimbă!”
„Încrederea în viitor renaşte, spiritele se liniştesc!”
„Securitatea şi justiţia domnesc pretutindeni!”
„Tot românul trăieşte bine la ţară şi în oraş, nesupărat şi nebântuit, petrece cu porţile şi cu uşile deschise ziua şi noaptea, fără zăvoare la uşi şi la ferestre…!”
„Spicul grâului creşte lung de o palmă şi des, proştilor şi beţivilor le creşte mintea, de poţi să-i faci şi miniştri dacă vrei, copiilor le cresc condeiele, ca să ne cânte nouă osanele şi celor care nu vin să azvârle imprecaţii şi injurii în numele nostru.”
„Românii se înarmează, datoria se stinge, finanţele prosperă şi, mai presus de toate, demnitatea ţării şi drapelul naţional se ridică din umilinţa în care au fost târâte de toţi aceia care nu erau cu noi.”
„Tot ce s-a făcut mare şi patriotic s-a făcut de mine şi prin mine, zicea mai deunăzi o individualitate dibace; tot ce s-a făcut fără de mine s-a făcut rău şi trebuie desfăcut!”

Fatuitatea[2] demagogilor este atât de mare şi-i orbeşte pe unii şi pe alţii până într-atâta, încât îşi atribuie lor şi numai lor evenimentele care au rezultat din cauze mari şi complexe, la care au fost cu totul străini.

Publicul credul şi uimit se închină când unora, când altora; răii şi trădătorii de ieri devin genii bune şi patrioţi devotaţi de a doua zi, până ce se întoarce roata, de ies ceilalţi deasupra…

Dorinţa ce are fiecare de a face să se creadă despre sine că el şi numai el a făcut tot ce este bine, tot ce este mare trage după dânsa necesitatea de a defăima pe ceilalţi, de a înnegri în ochii naţiunii tot ce nu este el şi a se pune ca singurul capabil, curat şi bun. De-aici s-a născut şcoala calomniei şi a injuriei, care a adus zâzania, ura şi dezbinarea, o şcoală ai cărei adepţi, pentru a populariza neadevărul şi eroarea, nu-şi cruţă niciun sacrificiu, expresiile cele mai batjocoritoare curg ca din izvor.

Dacă cineva are nenorocirea de a predica moderaţia şi modestia, de a pomeni de economii la finanţe, de a zice că progresul şi civilizaţia nu stau în instituţii care nu au alt scop şi alt rezultat decât de a satisface vanitatea, dacă denunţă vreo abatere sau nu aprobă persecuţii nedrepte, conspiraţii inventate, presupuneri şi acuzaţii infamante, îndată o sută de condeie şi mii de limbi tăbăresc pe dânsul, îl denunţă opiniei publice ca vândut străinului, ca om cu inimă neagră, inamic al măririi şi al gloriei naţionale; i se atribuie gratuit infamii şi fapte nedemne şi, graţie bogăţiei de oameni de toate specialităţile, se găsesc destui care să ateste prin grai şi prin scris că au auzit şi au văzut ceea ce n-a existat.

Starea noastră morală e de îngrijit, dar eu încă tot cred că mai sunt oameni care cugetă şi care nu sunt molipsiţi de suflarea ciumoasă a corupţiei şi a invidiei; că ei vor ajunge cu timpul la o comunitate de idei politice bazate pe principii adevărat salutate; am credinţa că românii nu pot întârzia de a se grupa unul câte unul în jurul principiilor libertăţii şi ale constituţionalismului sincer aplicate; cred în triumful luminii şi adevărului. Vine o zi când simţul moral se revoltă văzând capacitatea, ştiinţa şi probitatea insultate, principiile moralei şi justiţiei nesocotite şi călcate în picioare; vine o zi când se indignează văzând guvernul că face din administraţie şi din justiţie un instrument al patimilor şi al luptelor politice…

Credinţa mea este că va veni curând timpul când românii vor înţelege că nici libertatea nu este anarhie, nici legalitatea nu este despotism; şi că autoritatea, cu cât este indispensabilă societăţii, cu atât ea trebuie să fie mai întărită, făcând-o să derive de la lege, a cărei suveranitate este singurul principiu care poate conduce societăţile moderne. Şi că libertatea, cu cât este mai necesară, cu atât trebuie să fie subordonată raţiunii şi ştiinţei.

Simţul moral nu poate răbda mult timp să vadă urmându-se în afară o politică respinsă de naţiune… şi să vadă că, sub cuvântul de a ţine sus drapelul naţional, se alege jocul periculos al întâmplărilor, să ne ducem să compromitem demnitatea noastră, expunându-ne la umilinţe şi să dăm toată ziua ocazia străinilor de a se amesteca în afacerile noastre interne şi astfel să se inaugureze o eră de ingerinţă a străinului.[1]» Aşa grăit-a ION GHICA (1816-1897), liberal. Ce a scris el (în proză) prin 1880 seamănă până la identitate cu ceea ce scria în Scrisoarea III [3] poetul Mihai Eminescu (1850-1889), stipendiat de conservatori. Unul având în spate decenii de politică liberală, celălalt arzând intens şi sincer pentru nişte crezuri patriotice perene.

Mihai Eminescu (1850-1889)

Despre politicieni mișei, panglicari, fonfi și flecari!

SCRISOAREA III M. Eminescu

… O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

…. Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Dacă nu am fi folosit ghilimelele şi nu ne-ar fi lovit o boare cu parfumul limbajului din epocă, de acum 140 de ani, parcă ne-am fi aflat în toiul întâmplărilor politice din Românica zilelor noastre. Unde dreapta şi stânga, în loc să lucreze împreună pentru spălarea obrazului boţit al ţării, se lovesc la greu una pe alta; de parcă ar fi într-un necurmat război, având ca ţintă exterminarea noastră, a tuturor.

Te cuprinde disperarea când îi vezi cum, indiferent de cooperativa lor politică, se adună-n cercuri strânse pentru a susţine promovarea în toate funcţiile a unor candidaţi de doi bani jumate! Pentru ei contează numai foncţia și avantajele asigurate de aceasta! Sinecuri oferite în parlament/ guvern/ consiliul judeţean-local/ primărie etc. Partidele nu urmăresc promovarea unor inşi care să cunoască şi să poată împlini nevoile reale ale comunităţilor locale! Doar sinecura-i mână-n lupta politică, pentru că doar astfel pot să mulgă oarece avantaje pentru ei şi pentru a satisface interesele superioare ale partidului care-i promovează. Şi care le este, deopotrivă, mamă şi tată! Indiferent de culoarea bandierei sale.

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

Tiberiu M. Pană

_______________________________

Vezi AICI definiții pentru POLITICIANISM.

[1] Materialul este selectat dintr-o scrisoare pe care, în noiembrie 1880, de la moşia sa de la Ghergani, Ion Ghica i-a remis-o amicului său, moldoveanul Vasile Alecsandri (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 85-93).

[2] Fatuitáte s. f. (din fr. fatuité, lat. fatúitas,-átis, d. fatuus, prost obraznic). Atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare; trufie; vanitate; înfumurare (care ascunde prostia).

[3] Paralela dintre cele două lucrări se susţine şi prin scrierea lor aproape în acelaşi timp, Scrisoarea III fiind publicată pentru prima oară pe 1 mai 1881, în revista Convorbiri literare.

Iar actualitatea lor este confirmată de comportamentul calp al multora dintre politicienii noştri de astăzi. Indiferent de crezul politic declarat.

______________________________

Mihai Eminescu – Scrisoarea III (recită Mircea Albulescu)

O scrisoare pierdută – 1953 HQ

În distribuție: Niki Atanasiu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Elvira Godeanu, Costache Antoniu, Ion Talianu, Ion Finteșteanu, Radu Beligan