OPRIŢI-VĂ! NU MAI PERVERTIŢI ISTORIA NAŢIONALĂ! (III)

  Motto: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului,
fără de care nu există iubire de ţară.”

Mihai Eminescu

 

       Politica faptului împlinit” (după fericita expresie a lui Nicolae Iorga) la care – în mai multe rânduri – au recurs românii între 1859 şi 1866, nu putea să dea roadele dorite şi în problema obţinerii independenţei statului. Chiar dacă în acest interval de timp, aproape toate diligenţele şi eforturile statului român au fost orientate spre găsirea celor mai favorabile modalităţi pentru realizarea obiectivului consolidării autonomiei interne şi pregătirii condiţiilor pentru dobândirea independenţei, România nu a putut ignora statutul politico – juridic internaţional care-i fusese garantat de puterile europene în 1856.


Carol I – (pictură de George Peter Alexander Healy)

      După aducerea prinţului străin, concomitent cu aplicarea unui program de modernizare şi de dezvoltare, România autonomă a încercat să se impună şi ca subiect al relaţiilor internaţionale, mai ales după (re)izbucnirea crizei orientale în 1875.

    În contextul regional reprezentat de noul episod al crizei orientale (răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, războiul antiotoman declanşat de Serbia şi de Muntenegru, răscoala bulgarilor împotriva multisecularei stăpâniri turceşti), luând în considerare o serie de factori, era normal ca guvernanţii din România să acţioneze cu multă prudenţă în alegerea căii de urmat pentru obţinerea independenţei.

     Menţinerea regimului anacronic al suzeranităţii Turciei şi a garanţiei colective a puterilor europene reprezenta însă răul cel mai mic pe care România a trebuit să-l aleagă atunci, faţă de riscul mult mai mare ca, în eventualitatea renunţării unilaterale la acest statut juridic garantat internaţional, să devină victima (sigură!) a tendinţelor expansioniste ale mult mai puternicilor ei vecini.

     Adoptând o atitudine de neutralitate (binevoitoare faţă de lupta antiotomană a popoarelor balcanice), manifestând astfel o firească prudenţă faţă de rapida şi imprevizibila desfăşurare a evenimentelor (determinate exclusiv de interesele marilor puteri europene), niciun om politic responsabil din România vremii (indiferent de ce declara atunci când se afla pe băncile opoziţiei!) nu îşi putea permite să denunţe statutul dobândit în 1856! Fără să pună nimic în loc, fără ca să asigure statului un minimum de garanţii! Pentru că firavul stat român (asta era realitatea, oricât de mult le place unora să o edulcoleze!), nu dispunea de mijloace eficiente pentru a-şi apăra independenţa, în cazul proclamării intempestive a acesteia!


Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei (1855-1881)

    Iar puterile continentale nu erau dispuse să ofere atunci României alte garanţii. Rusia era direct interesată să intervină în gestionarea militară a „crizei orientale” (pe care tot ea o generase, prin îndemnarea la luptă a slavilor de la sud de Dunăre), fiind conştientă de faptul că popoarele creştin ortodoxe din Balcani nu aveau suficientă forţă pentru a înlătura singure stăpânirea turcească! Motiv pentru care, în eventualitatea unui război cu Turcia, pentru a putea deschide un teatru de operaţiuni armate în Peninsula Balcanică şi pentru a nu afecta orgoliile celorlalte state garante ale statu-quo-ului teritorial din Europa, Rusia a preferat varianta încheierii unei înţelegeri cu România, prin care să i se permită trecerea armatelor sale spre Balcani. Asta nu însemna şi că, într-o asemenea situaţie, nu lua în calcul şi alternativa ocupării României! Şi într-un caz şi în altul, Rusia urmărea (ca obiectiv minimal) să anuleze faptic prevederea din Tratatul de pace de la Paris, prin reocuparea celor 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), care reveniseră Moldovei în 1856.

     Aşa că, în primăvara anului 1877, atunci când a început războiul ruso-turc, cu toate prevederile Convenţiei româno-ruse – de trecere a armatei ruse pe teritoriul României spre viitorul teatru de operaţiuni militare din Balcani şi de asumare formală de către Rusia a garantării integrităţii teritoriale a statului român – autorităţile guvernamentale ştiau la ce trebuiau să se aştepte din partea ruşilor. Doar erau încă suficient de mulţi români în viaţă care ştiau din proprie experienţă ce însemnaseră cei aproape 25 de ani de prezenţă rusească în Principate, câţi se strânseseră pe răboj numai în acel secol al XIX-lea!

De câţi bani voinţă, fără… putirinţă!?

     Puteau guvernanţii să facă altceva atunci? Desigur că nu! Şi au jucat cu pricepere şi cu mult curaj puţinele atuuri pe care le aveau.

    Încercările oficiale ale autorităţilor de a obţine (în 1876) pentru România „o situaţie asemănătoare cu cea a Belgiei”, sau „recunoaşterea individualităţii statului român (şi a denumirii sale istorice) şi inviolabilitatea teritoriului român”, cereri considerate de emitent ca fiind „moderate, drepte şi cumpănite”, au fost întâmpinate cu rezerve şi cu ostilitate. Buchanan, ambasadorul Angliei la Viena, afirma că ţara sa nu era dispusă să ofere „garanţii” teritoriului românesc decât în măsura în care acesta este o parte a Imperiului Otoman: „ca stat independent, puţin importă dacă este sau nu o Românie”!

    Austria, Rusia, Franţa au adoptat atitudini asemănătoare, iar Turcia considera că avea de soluţionat probleme mult mai importante decât solicitările românilor.

     Eşecul încercărilor puterilor europene de a impune Turciei o soluţie negociată pentru rezolvarea crizei, a oferit Rusiei prilejul îndelung aşteptat de a declanşa conflictul. După ce şi-a asigurat neutralitatea Austro-Ungariei (căreia i-a promis ca în cazul obţinerii victoriei o să impună Turciei să-i cedeze provinciile Bosnia şi Herţegovina) şi după încheierea Convenţiei de trecere”, Rusia a declarat război Turciei. Concomitent, armatele sale, care au pătruns prin Basarabia în România, afluind spre Dunăre.

Artileria română de la Dunăre

     Reacţiei turcilor de a bombarda localităţile de pe malul românesc al fluviului i s-a răspuns prin bombardarea de către artileria română a Vidinului şi a Turtucaiei.

     Astfel că, pe linia Dunării, deşi nedeclarată oficial, exista în fapt starea de război între România şi Turcia. Neutralitatea – această „floare frumoasă fără culoare şi fără miros” (aşa cum o definise Mihail Kogălniceanu) nu mai corespundea acestei situaţii noi, în care armata română a fost obligată să riposteze atacurilor otomane.

Independenţa – între deziderat şi faptă

     Cererile susţinute ale opiniei publice româneşti de a se proclama neîntârziat independenţa, preluate şi de unii reprezentanţi politici ai acesteia, au fost abil temperate de guvernul prezidat de Ion C. Brătianu, interesat să lămurească diplomaţia puterilor şi opinia publică europeană în legătură cu situaţia politică reală, arătându-le că ostilităţile au fost deschise de Turcia, neprovocată de trupele române care nu au făcut nimic altceva decât să riposteze. Procedând astfel, guvernul urmărea să pregătească opinia publică pentru a accepta încălcarea şi a altei prevederi a Convenţiei de la Paris din 1858, cea referitoare la statutul juridic al României.

    Din aproape în aproape, cu paşi mici, s-a urmărit valorificarea oricărei oportunităţi pentru înfăptuirea dezideratului dobândirii neatârnării ţării.

     La 29 aprilie /11 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi la 30 aprilie/12 mai – Senatul, ca urmare a unor interpelări convenite, au adoptat câte o moţiune prin care s-a cerut ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Turcia, proclamarea stării de război, recomandându-se guvernului „să pună toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o poziţie politică bine definită şi naţiunea de sine stătătoare să poată împlini misiunea sa istorică”.

    Atenuarea în mare măsură a reacţiilor dure, duşmănoase chiar, faţă de iminenţa unui asemenea act de voinţă al autorităţilor române, a făcut posibilă doar afirmarea independenţei României, urmărindu-se legarea acestui moment de data de 10 Mai. Dată care, după înfăptuirea şi a dezideratului aducerii pe tronul României a unui principe dintr-o familie domnitoare în Europa, din anul 1867, devenise Ziua Naţională (la 10 mai 1866, principele Karl von Hohenzollern Sigmaringen a depus jurământul de credinţă în faţa Parlamentului României, devenind domnitor al ţării sub numele de Carol I).


Nicolae Fleva (1840-1920)

     În acest context intern şi extern, guvernul liberal, prin Nicolae Fleva – un cunoscut deputat liberal radical – a „manevrat” abil, în sensul ca acesta să facă o interpelare în Camera Deputaţilor în data de 9/21 mai 1877, astfel încât, după răspunsul lui Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) şi afirmarea în aceeaşi zi de către Cameră a independenţei României, a doua zi 10 Mai prin votarea unei moţiuni asemănătoare de către Senat şi desfăşurarea unei ceremonii sobre – Ziua Naţională să dobândească o nouă semnificaţie, mult mai importantă şi anume afirmarea independenţei statului!

Un ministru şugubăţ / Le-a legat funia de băţ!

    Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, prin care i se atribuie de către unii paternitatea declarării independenţei ţării, au fost decupate din discursul pe care l-a rostit în Cameră la 9/21 mai 1877, drept răspuns la interpelarea deputatului Nicolae Fleva.

     Aceste fraze apăreau spre jumătatea răspunsului ministrului, fiind folosite ulterior drept monedă calpă, în încercarea de a impune cu anasâna ideea că independenţa României a fost proclamată atunci de către ministrul de externe: „… În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (aplauze)” şi continua „aşadar, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. (Aplauze îndelung repeţite)”!


Mihail Kogălniceanu (1817- 1891)

    Cuvinte care, departe de a proclama ceva (cu atât mai puţin… neatârnarea!), nu reprezentau altceva decât „o deducţie sentimentală a unui politician competent şi abil”.

   Proclamarea independenţei ar fi reprezentat un act de drept internaţional care trebuia să fie aprobat de Europa. Mai suntem unii care mai ştim că recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată în cadrul Congresului de la Berlin, prin Tratatul de pace încheiat după războiul ruso-turc. Dar să nu anticipăm.

 Aflăm urmarea din episodul care stă să vină… mâine!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

TIBERIU M. PANĂ

 

_________________

Formaţia Vocal – Instrumentală de Muzică Veche „Anton Pann” – Concert de colinde:

Formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann” – Nu mai poci de ostenit:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.