OPRIŢI-VĂ! NU MAI PERVERTIŢI ISTORIA NAŢIONALĂ! (IV)

Motto: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.”
Mihai Eminescu

La Cameră, frăţioare, / Punem de-o… interpelare!

    Deputatul Nicolae FLEVA, în înţelegere cu guvernul, aparţinând aceluiaşi curent politic majoritar, cel liberal radical, îl interpelase pe Ministrul afacerilor străine:

  1. Dacă Guvernul a comunicat puterilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia, şi, prin urmare, independenţa absolută a României” şi
  2. Dacă, în starea de rezbel în care ne găsim, în urma provocaţiunii Turciei, Domnul ministru de externe a rechemat pe agentul român de la Constantinopol, şi dacă a comunicat, în mod oficial, puterilor această stare de război”. In continuare, în argumentarea interpelării sale, Fleva a ţinut un înflăcărat discurs despre istoricul luptei românilor pentru independenţă.

    Răspunzând acestei interpelări, Mihail KOGĂLNICEANU a declaratregretă că nu îşi poate da şi el frâu liber entuziasmului (precum deputatul N. Fleva), deoarece poziţia sa oficială de ministru îi impunea să acţioneze cu rezervă într-o „chestiune atât de gingaşă”. Diplomatul le-a reamintit deputaţilor că România, pe lângă dependenţa faţă de Turcia, era beneficiara unui statut de garanţii din partea marilor puteri europene şi că notificarea unei declaraţii formale de independenţă nu ar însemna altceva decât sfidarea puterilor garante, care s-ar fi considerat eliberate de obligaţiile lor faţă de România, fapt care ar fi avut rezultate dezastruoase pentru noi în cazul unui sfârşit nefericit al războiului ruso-turc.


Mihail Kogălniceanu

    Discursul lui Kogălniceanu, unul plin de patos şi de intensă trăire patriotică, aşa cum era tipicul vremii, dacă am fi naivi şi l-am citi doar în această notă, ar putea lăsa necunoscătorilor falsa impresie că am fost independenţi dintotdeauna, ceea ce nici măcar istoriografia comunistă nu a putut să susţină până la capăt! Ia auziţi ce le mai zicea vocea patriotului naţional: „Mai întâi de toate, d-lor, să ne facem întrebarea: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta, noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau nişte legături sui-generis, nişte legături care erau slabe când românii era tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale)”. Aşa este că aţi înţeles tot despre „proclamarea” independenţei!?

     Şi, în mod repetat, dincolo de baletul elegant al vorbelor abil meşteşugite, ministrul le-a dat de înţeles că trebuia să ne mulţumim doar cu afirmarea unei situaţii de fapt, urmând ca situaţia de drept, proclamarea şi recunoaşterea independenţei să fie consacrate de puterile europene prin tratatul de pace care trebuia să fie încheiat la sfârşitul războiului ruso-turc. „Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, şi, când va fi pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă şi jignitoare… (Aplauze)”. Şi continua, adăugând şi mai categoric: „Însă, d-lor acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece”. Cum rămâne cu… proclamarea necondiţionată a… neatârnării!?

     Iar spre final, vorbitorul adăuga la fel de clar că: „Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvernul, şi dv., şi ţara întreagă o doreşte să o vedem cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite)”

Când muniţia s-a sfârşit / Fleva pare mulţumit!

   Deputatul Nicolae FLEVA şi-a exprimat satisfacţia deplină faţă de răspunsul ministrului, propunând să fie votată o moţiune de încredere în guvern: „Camera, mulţumită de explicările Guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 aprilie anul curent, ia act că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”, nemaiinsistând asupra notificării independenţei şi a războiului către puterile garante.

    De fapt, Camera Deputaţilor nu a proclamat nimic, luând doar act de măsurile propuse de guvern, pe care le-a aprobat. Supusă la vot, Moţiunea a fost adoptată cu 79 de voturi pentru şi două abţineri (N. Ionescu şi N. Locusteanu), după care „contând pe dreptatea puterilor garante”, Camera a trecut „la ordinea zilei”.

    Luând din nou cuvântul, Kogălniceanu a declarat că el îşi va manifesta entuziasmul doar „…în ziua când Europa va recunoaşte aceea la care toţi trebuie să lucrăm, va recunoaşte hotărârea noastră şi ne va pune sub scutul unui viitor tratat de pace”, menţinându-şi astfel rezervele pe care le impunea situaţia sa de membru responsabil al guvernului.

    De fapt, această simplă dezbatere din Cameră nu a însemnat nimic deosebit, procesul-verbal al şedinţei din 9 mai 1877 fiind publicat în Monitorul Oficial abia peste 18 zile, în numărul 118 din 27 mai/8 iunie 1877!

Ce alegem noi acuşi / între-ai noştri regi şi… ruşi!?

    Iar mâna de comunişti debarcaţi de pe tancurile sovietice – aflate în plin avânt spre centrul şi vestul Europei – s-a achitat cu brio de misiunile sale antinaţionale, stârpind până la ultimul om şi ultima idee orice urmă de opoziţie faţă de măreţele lor planuri de import.

Opoziţia la … răcoare

Sursa: http://www.ziarulstefancelmare.ro/2016/10/11/

Trădătorii printre noi!? / Scăpăm de ei… unu-doi!

      Astfel că este normal să ne întrebăm cum s-a ajuns la situaţia în care ziua de 9 mai să fie considerată drept ziua independenţei?

       Foarte simplu! După abdicarea silită a regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (la 30 decembrie 1947), regimul comunist din România nu şi-a mai permis să păstreze ziua de 10 mai numai ca zi a independenţei, deoarece poporul asocia această dată cu … ziua dinastiei! Care dinastie tocmai fusese înlăturată!

Toate au un început…

Sursa: https://tvarheolog.wordpress.com/category/evenimente/

     Şi atunci, „lătrăii” pricepuţi şi interesaţi, care nu au lipsit de lângă niciun regim dictatorial sau totalitar (din toate cele care au existat până acum în România!), au început să caute. Şi, aşa cum rezulta din articolul redacţional, publicat în data de 7 mai 1948, pe prima pagină a ziarului Scânteia, (oficiosul comuniştilor, descărcaţi de pe tancurile sovietice pentru a prelua puterea în ţară), au găsit repede că: „9 MAI, ADEVĂRATA SĂRBĂTOARE A INDEPENDENŢEI”!

    În numărul de a doua zi, în Scânteia şi în celelalte ziare supuse de cenzura comunistă blândei mângâieri a limitării libertăţii presei şi a cuvântului, a fost publicat un Comunicat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în care se scria fără putinţă de tăgadă că: „ÎNTRUCÂT INDEPENDENŢA ROMÂNIEI A FOST PROCLAMATĂ ÎN ZIUA DE 9 MAI 1877, SĂRBĂTOAREA ACESTUI EVENIMENT NU SE VA FACE ÎN ZIUA DE 10 MAI, CI ÎN ZIUA DE 9 MAI a. c.”!!!

    Şi cu asta, basta! Ce atâtea dichisuri! Cum că nu ştiu care rege a făcut şi a dres, că altul a făcut ţara dodoloaţă etc.! Gata cu regii şi cu burghezo-moşierimea! Nu le-a ajuns cât au supt sângele bietului popor muncitor!? (Pseudo)istorici, se aude!? De acum înainte, toate acestea le-a făcut şi le face doar… poporul! Cum, care… popor? Poporul muncitor şi liber, clasa muncitoare aliată cu ţărănimea cooperativizată, făuritorii tuturor bunurilor materiale şi spirituale trecute, prezente şi viitoare! Pe care ei le stăpânesc prin… noi! Ne-am înţeles? Hai, apucaţi-vă şi greblaţi rapid toată istoria! Atâta câtă a fost! Unde nu e nimic, vedeţi ce „descoperiţi” şi puneţi, că nu trebuie să rămână pagini albe! Şi nu uitaţi că poporul nostru a existat de la începuturile timpului, a descoperit el însuşi totul, nu a luat nimic degeaba sau de-a gata de la imperialiştii hrăpăreţi! Greblă, ăsta, Rollerse aude?

     Şi s-a auzit şi încă se mai aude atât de bine, încât urmaşii ideologici ai comunismului naţionalist nu se mai pot dezbăra nici astăzi de vechile lor năravuri dobândite atunci! Pe care le consideră ca fiind o parte din moştenirea preţioasă lăsată de înaintaşi!

      Presa acelor zile a fost năpădită de asemenea articole, prin care s-a încercat să se demonstreze că independenţa a fost proclamată la 9 mai 1877!

Emil Bodnăraş şi N. Ceauşescu

      La 9 mai 1948, în cadrul festivităţii organizată la Ateneu, Emil Bodnăraş (vezi AICIfotografii din epocă), unul dintre comuniştii de import din U.R.S.S., a conferit acestei date noua sa semnificaţie, declarând: „Opera începută la 9 mai 1877 şi-a găsit pentru noi desăvârşirea la 9 mai 1945”! Ahaaa! Asta era! Ne despărţisem (fără să ne luăm măcar la revedere!) de toate semnificaţiile datei de 10 mai şi ce puneam în loc!? O nouă dată, 9 mai, având o dublă semnificaţie: proclamarea independenţei şi, atenţie, sfârşitul celui de al doilea război mondial în Europa, aniversat la data care convenea ocupantului sovietic de atunci al României! Evenimente care, ambele, aşa cum declara vorbitorul, simbolizau „jertfa comună a soldaţilor români şi ruşi”!

    De fapt, comuniştii şi urmaşii lor nu au încercat niciodată să explice faptul că Ziua Independenţei a fost 9 mai şi nu 10 mai.

    Au considerat că era suficient să scoată din context câteva cuvinte din discursul lui Kogălniceanu pe care, repetându-le obsedant, urmăreau să acrediteze ideea că rostindu-le, acesta ar fi proclamat atunci independenţa statului!

    Nu mai conta de loc faptul că un simplu ministru nu putea face acest lucru! Că Parlamentul României fiind bicameral, iar şedinţa din 9 mai 1877 nefiind una comună (a Camerei Deputaţilor şi Senatului) era necesar şi acordul camerei superioare a legislativului!

     Or, tocmai aici s-a împotmolit (intenţionat!?) Toni Greblă!

    Declarând că pe data de 9 mai 1877 a avut loc o şedinţă comună a celor două camere, care ar fi proclamat independenţa României!

    Pentru comuniştii care au impus cu glonţul „adevărul” lor istoric, acest lucru nu conta, era un amănunt nesemnificativ!

   Era suficient ca „mai marele” lor să rostească cine ştie ce inepţie sau gogomănie şi toţi (i)responsabilii de pe frontul istoriei se întreceau să o îmbrace-n … fapte! Nici nu mai conta dacă aveau sau nu acoperire în… fapte!

    A zis Berilă că în 1784 sau în 1821 a fost revoluţie, mai conta ce s-a întâmplat de fapt atunci!? Le facem revoluţie şi… gata!

    A zis toarăşu că la 23 august 1944 a avut loc o „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, asta s-a întâmplat atunci şi gata!

   Comentaţi!? Ce mai contează ce-a zis înainte alt toarăş că s-a petrecut atunci!? De unde să ştie el!? Conducătorul nostru iubit (era să scriu… cizmarul!) ştie cel mai bine!

Cuvântul din poveste doar niţel nainte este.

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

TIBERIU M. PANĂ

________________

Trei Parale – Două dansuri munteneşti | AFERIM!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.