DESPRE SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT (I)

Motto: „Toate societăţile conduse de mediocrităţi sunt sortite
decăderii, descompunerii şi în final dispariţiei.”
Thomas Carlyle

Câte sunt şi cât de egale (mai) sunt puterile statului

Timp de peste patru decenii, poporul român a fost supus de regimul comunist unei ample şi sistematice spălări a creierelor. Terapie cu lungi tradiţii istorice, prin care s-a urmărit înlăturarea oricăror urme de amintiri despre înfăptuirile predecesorilor acestui vremelnic şi antinaţional regim politic. Coercitiv prin definiţie (pretinzând că reprezintă doar interesele unei părţi a „poporului muncitor”), comunismul şi-a îndreptat ascuţişul sistemului său represiv împotriva tuturor celorlalţi, elitele anterioare. Şi a dispus rescrierea istoriei, scoţând din paginile ei tot ce ţinuse de blamatele regimuri… burghezo-moşiereşti. Astfel că „dictatura proletariatului”, respingând ab initio rolul personalităţilor în istorie, a „spălat” de faptele memorabile ale acesteia toate filele istoriei noastre. Şi nu numai. Iar ce a rămas a fost un surogat; aşa cum, în timpul respectivului regim, s-a întâmplat cu multe altele. Acelaşi regim a cultivat cu asiduitate mitul conducătorului atotputernic, înţelept şi iubit – „Tătuca” – apropiat şi iubit de popor (spre deosebire de toţi exploatatorii veroşi de până atunci). Fie că s-au numit Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu (autorii „tutulor” realizărilor şi împlinirilor măreţe, pentru care trebuia să le fim veşnic îndatoraţi… conducătorilor iubiţi), sau Ion Ilici Iliescu (nu au instruit ei poporul că el a dat pământ ţăranilor, că ne-a făcut un popor de… proprietari!?).
Pentru că nici eu nu cred „în înţelepciunea colectivă a ignoranţei individuale”, am purces la concretizarea unei mai vechi intenţii, aceea de a explica – pe înţelesul tuturor – în ce constă, cum se manifestă/ aplică principiul separaţiei puterilor în stat. Şi, mai ales, de ce se consideră că acesta stă la temelia şi este reazemul oricărui regim democratic. Orice altă variantă de guvernare neputând fi asociată cu democraţia. Cel puţin acesta este stadiul dezvoltării sociale în care încă ne aflăm.
Sistemul politic de guvernare, bazat pe aplicarea acestui principiu al separării celor trei puteri (executivă, legislativă, judiciară), este rezultatul experimentelor politice medievale într-o Anglie a secolului XVII, încercată de multiple convulsii: religioase, politice, culturale. Un secol şi o ţară în care monarhul absolut dorea să fie şi mai autoritar, iar elementele sociale nou apărute (noua nobilime şi burghezia) urmăreau  să-i amputeze din prerogative, pentru a permite dezvoltarea liberă a economiei. Au urmat susţinerile unor gânditori din secolul al XVIII-lea, a căror activitate publică se circumscrie curentului iluminist. Aceştia, dorind să întemeieze „un imperiu al raţiunii” – în care să se realizeze „fericirea universală”, bazată pe drepturile naturale ale omului (libertate, egalitate, dreptul la proprietate etc.) – au militat pentru „iluminarea” maselor prin şcolarizare şi scoaterea popoarelor din ignoranţă şi bigotism. Astfel urma să se întâmple ceea ce filosoful german Immanuel Kant definea atât de exact: „Iluminismul nu presupune nimic altceva decât libertatea, anume libertatea cea mai puţin vătămătoare dintre toate libertăţile, aceea de a face uz public de raţiune.”

La cine / pentru ce (mai) hămăie presarii

Libertatea de exprimare nu este numai o condiţie obligatorie pentru existenţa unui regim democratic, ci şi un garant al dezvoltării societăţii. Numai că, atât circulaţia liberă a ideilor şi opiniilor, cât şi dezbaterea şi examinarea critică a acestora, trebuie supravegheate şi apărate, existând permanent riscul unor derapaje.
Fără îndoială, trăim în timpuri grele. În care, deşi ne aflăm la suficient de mult timp după câștigarea unor alegeri parlamentare, victorioşii (P.S.D. + ALDE), în loc să fie preocupaţi exclusiv de aplicarea cât mai grabnică a programului lor electoral, se ocupă de găsirea unor soluţii legislative (aflate dincolo de marginea legii), prin care urmăresc să-şi salveze liderii de închisoare! Sau sunt preocupaţi de găsirea unor tertipuri legislative pentru a putea să-i elibereze pe ai lor, deja aflaţi după gratii. Mesiile vestitoare ale promisei noastre bunăstări s-au transformat – peste noapte (la propriu!) – în adevăraţi „haiduci politici”! Ca şi altădată, după ce au aplicat doctrina elenistă (a Elenei Ceauşescu, nu vă gândiţi la altceva!) „Nicule, mai dă-le 100 de lei!”, dând cu majorări salariale-n stânga şi-n dreapta, cu scutiri de taxe/impozite, transport gratuit pe tren/ metrou pentru studenţi etc., s-au pus pe realizarea propriilor lor interese de haită prădalnică.

15.XI.2018 Dulau paza presa.jpg

Îninte de a ataca frontal subiectul propus, câteva cuvinte despre cea care este considerată drept a a patra putere în stat, PRESA (indiferent de formele de exprimare ale acesteia). Nu mă refer la presa de partid, câtă o mai fi ea de oficială pe la noi. Ci la acea „parte a presei” care-i considerată – pe bună dreptate – ca fiind câinele de pază al democraţiei („watch-dog”), un suport al societăţii. Ce te faci cu acele potăi de presă maidaneză – deprinse cu avantajele relaţiei simbiotice cu măcelăria politică – care-i protejează cu textele lor calpe pe toţi furii care atacă democraţia la lumina palidă a lunii? Javre care latră din străfundul cavernos al bojocilor lor afumaţi, iţindu-şi colţii la apărătorii dezinteresaţi ai statu-quo-ului statului de drept! Încercând astfel să-şi justifice simbria; pentru care latră de mama focului, bagă beţe prin gard şi se jură că nu… fură!

Ce folos că există ziarişti talentaţi, dacă obiectivitatea cu care îşi încropesc materialele tinde spre zero absolut/barat!? „Libertatea” pe care o clamează periodic – (atunci când îşi dau şi ei seama că vâslesc degeaba împotriva curentului), în încercarea sisifică de a lăsa impresia că acest concept este centrul universului existenţei lor profesionale – este invers proporţională cu dimensiunea stipendiilor pe care le primesc de la stăpânii lor lumeşti. Ştiu bine şi ei că libertatea trebuie câştigată şi apărată. Deoarece nu există libertate în stare pură. Doar exprimarea adevărului – indiferent de consecinţe – poate justifica încrederea cetăţenilor în mass-media. Altfel, toate bolboroselile ipocrite ale unor bla-bla-itori şi/sau peniţari sunt doar minciuni sfruntate. Nici măcar frumos ambalate. Printre multe altele care nu se pricep la noi, se află şi faptul că democraţia autentică/ consolidată (şi nu cea „originală”, aia moşită de Ion Ilici Iliescu) are nevoie de o presă cu adevărat liberă. Fără niciun fel de bariere sau constrângeri: economice, financiare, redacţionale etc.

Trebuie separate apele de uscat!

E dreptul fiecărui ziarist să facă presa pe care conştiinţa lui îi spune că poate să o facă. Dar cred că o dovadă de minima moralia ar fi aceea ca presarul să nu o toot tragă de la dreapta la stânga sau invers, după cum îi bate vântul prin buzunare. Nu noi am inventat presa de partid sau de partizanat politic declarat/ asumat etc. Numai că aceste publicaţii – aşa cum se întâmpla în perioada interbelică – trebuie să facă public un amănunt esenţial care le-ar spori credibilitatea pentru cumpărător, care ar şti astfel pe ce dă cei 1,50-2 lei, cât îl mai costă un ziar. Atunci ele publicau pe frontispiciu orientarea politică şi „finanţatorul” publicaţiei (cum o făceau şi comuniştii ieşiţi din ilegalitate, în oficinele cărora s-au format şi au lucrat mult şi bine unii dintre liderii de opinie ai presei „democrate” de astăzi). Pentru că altfel, ignorând acest aspect deontologic, presa românească – atâta câtă mai este – nu are cum să mai fie câinele de pază al democraţiei. În autocraţii şi/sau totalitarisme de orice fel nu există independenţa presei, ci doar căţeluşi care ling pidosnic pe mai marii zilei (la noi şi pe cei ai nopţii)! Chiar dacă ştim că reflexele se pierd greu, pe cine poţi să mai convingi – în afara stăpânilor tăi, care pentru asta te plătesc – că difuzând tot felul de glumiţe, fonfleuri de presă, parabole şi şarade, paradigme platoniciene etc., faci presă şi nu comerţ cu vorbe goale!? Cât timp comunică orice altceva decât informații obiective și nepărtinitoare, ce fel de presă pretind că fac aceşti… (im)presari!? Presă de revistă satirică sau materiale propagandistice pentru gazeta de perete a antidemocraţiei!?

Rolul de „câine de pază al democrației” este unul fundamental, deoarece presa trebuie să vegheze neostenit la acțiunile instituţiilor statului și ale grupurilor de influență, semnalând orice fel de abuzuri pe care acestea le-ar comite. Asistăm cu uimire cum pretinşi patriarhi locali ai slovei, le trag scatoalce – fără milă şi în văzul lumii – unor confraţi mai tineri, care n-au greşit cu nimic altceva decât că poate au pus (din exces de zel şi pasiune pentru meserie) un accent în plus într-o investigaţie jurnalistică. Şi sar javrele să-i moţuiască de nu se mai vede om cu persoană! Pentru că amuşinându-se reciproc, simţind gustul ciolanului salvator, aceste javre atacă în haită, iar fetida lor producţie „profesională” ne ameninţă pe toţi!

Vrem nu vrem, avem presa pe care o merităm!

Centrul pentru Jurnalism Independent a publicat în 2015 un Raport despre starea presei din România. Concluziile acestuia nu erau deloc încurajatoare: „Derapajele profesionale s-au înmulţit, limbajul s-a deteriorat, agresivitatea a crescut”. Potrivit Raportului, autorităţile şi factorii politici au încercat permanent să se erijeze „în adevăraţii responsabili editoriali ai redacţiilor”. Din acest punct de vedere, diferenţa esenţială faţă de anii anteriori a fost că „dacă în 2004 cenzura era brutală, agresivă şi vizibilă, mecanismele sunt acum mai subtile şi generalizate”. Dar, ca în orice situaţie de criză, există posibilitatea înnoirii. Într-o paradigmă atât de grav avariată, oricine va veni cu o idee generatoare de progres (şi profit), va câştiga piaţa şi o va putea reforma după oferta sa. Nu asistăm la o extincţie. Dacă presa va avea un model economic viabil, investiţiile se vor întoarce. Jurnalismul nu moare, se transformă”. Una dintre concluziile Raportului este mai puţin optimistă: „câinele de pază al democraţiei pare mai timorat ca oricând”, iar cei care-şi fac corect meseria „par a fi excepţiile care se pierd în mulţime [1]”.

Pe 2 decem­brie 2016, Fin­lan­da şi Sue­dia au săr­bă­to­rit 250 de ani de liber­ta­te a pre­sei. La acea dată, în anul 1766, Rik­s­dag (Par­la­men­tul Sue­dez) a adop­tat Legea cu pri­vi­re la liber­ta­tea presei, primul act legi­sla­tiv de acest fel în lume, al cărei sco­p era con­so­li­darea influ­en­ţei cetă­ţe­ni­lor. De fapt, aces­ta a fost adop­tat îna­in­te de Decla­ra­ţia de Indepen­den­ţă a Sta­te­lor Uni­te şi de Revo­lu­ţia Franceză. Prin aceas­tă lege a fost abo­li­tă cen­zu­ra în pre­sa scri­să şi a fost secu­ri­zat drep­tul publi­cu­lui de a avea acces la docu­men­te­le ofi­ci­a­le şi de a par­ti­ci­pa la dez­ba­te­ri­le poli­ti­ce din Sue­dia şi Fin­lan­da (care pe atun­ci for­mau un sin­gur stat). Această lege a fost deosebit de importantă pen­tru dezvol­ta­rea acestor două sta­te­. Legea cu pri­vi­re la liber­ta­tea pre­sei s-a bazat pe prin­ci­pi­i­le for­mu­la­te în seco­lul al XVIII-lea în Epo­ca Ilu­mi­nis­mu­lui din Euro­pa, conform cărora oame­nii au drep­tu­ri spe­ci­fi­ce, iar Statul are respon­sabi­li­ta­tea şi obli­ga­ţia de a pro­te­ja aces­te drep­tu­ri[2].

Societatea nu se poate dezvolta decât într-un mediu liber de orice constrângeri, în care trebuie să funcţioneze neîngrădit libertatea de exprimare. Ceea ce nu se poate întâmpla într-un loc şi timp unde presa este aservită, datorită unor constrângeri extraeconomice, reprezentate de interesele unor grupări politice şi/sau economice, contrare interesului general. Jurnalismul astfel practicat nu este altceva decât o abdicare de la obligaţia profesională de a informa punctual şi corect publicul. Se scapă deliberat din vedere faptul că profesia de jurnalist presupune şi obligaţia ziaristului de a manifesta un devotament total pentru adevăr. Ceea ce presupune existenţa bunei intenții de a informa corect publicul, prin respectul pentru verificarea informațiilor pe care le difuzează, inclusiv a punctelor de vedere ale unor persoane, instituții, organizații. Câinele de pază al democraţiei suferă. A ajuns la cheremul unor lifte, şi se execută la comandă. Cu doar câteva excepţii, a devenit propagandistul mafiei de partid şi de stat. Şi, în funcţie de grosimea teancului de mangoţi pe care-i primeşte, împarte – cu generozitate – sudalme în dreapta şi-n stânga!

O asemenea abdicare (mascată) de la principii primejduieşte trei drepturi esenţiale şi anume libertatea presei, libertatea de exprimare şi accesul la informaţiile publice. Morala şi deontologia profesională se pare că aparţin doar altor timpuri revolute. Critica nepărtinitoare şi obiectivă au dispărut – încetul cu încetul – din portofoliul gazetăresc. Puţinii tineri care mai încearcă marea cu degetul trebuie să înveţe „meserie” tot de la asemenea oameni, al căror comandament profesional stă sub semnul cinismului, negativismului şi propagării unor neadevăruri.
Şi totuşi, se poate face jurnalism de calitate şi astăzi, ca urmare a dezvoltării presei online și a rețelelor de socializare, care nu mai presupun investiții majore pentru o asemenea lucrare; condiţia este ca fiecare asemenea domeniu nou să servească scopului principal al presei, care rămâne acela de a informa corect publicul, precum și cel de supervizor al deţinătorilor vremelnici ai puterii.

Cu atât mai mult cu cât, printre Obiectivele Globale de Dezvoltare Durabilă ale Naţiunilor Unite şi Agenda 2030, una din ţinte – 16.10 – cere statelor săAsigure accesul publicului la informaţii şi să protejeze libertăţile fundamentale, în conformitate cu legislaţia naţională şi acordurile internaționale”.

Numai că, în plăpânda noastră democraţie, până la atingerea acestei ţinte, mai sunt multe de făcut.

– Va urma –

Tiberiu M. Pană 

________________________________

[1http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-20071835-raport-cji-despre-starea-presei-romanesti-cainele-paza-democratiei-pare-mai-timorat-oricand.htm

Vezi şi materialul DW despre libertatea presei în anul 2016:

[2] „Dato­ri­tă prin­ci­pi­u­lui acce­su­lui public la docu­men­te­le ofi­ci­a­le, cetă­ţe­nii fin­lan­de­zi şi suede­zi au drep­tul să exer­ci­te con­tro­lul asu­pra sta­tu­lui. În acest fel, per­soa­ne­le fizi­ce şi jurnaliştii pot con­tro­la struc­tu­ri­le de for­ţă şi poli­ti­cie­nii, ale­şi prin vot popu­lar. Pen­tru noi, acest prin­ci­piu, cen­tral în sis­te­mul nos­tru legal,  a asi­gu­rat un nivel mic de corup­ţie şi un nivel mare de încre­de­re în insti­tu­ţi­i­le noas­tre demo­cra­ti­ce. Fără îndo­ia­lă, soci­e­ta­tea noas­tră des­chi­să a pus baze­le unei creşte­ri eco­no­mi­ce şi a pros­pe­ri­tă­ţii pen­tru ambe­le ţări”.

Mai multe despre libertatea presei în Finlanda:

Referitor la libertatea presei în România, raportul FreeEx, al ActiveWatch, din 2014-2015, punctează problemele reale ale acesteia: „Mai mult de jumătate dintre români cred că presa din România este mai degrabă „dependentă“ şi doar un român din cinci este de părere că presa este liberă. Mass-media tradiţionale sunt dominate de agenda patronilor sau finanţatorilor de presă. Majoritatea acestora sunt direct angajaţi în lupta politică, iar mulţi au dosare penale. Agenda publică este influenţată de vocile partizane care se războiesc într-o confruntare zgomotoasă, axată în principal pe atacuri la persoană împotriva adversarilor politici sau mediatici. Interesul public şi normele profesionale elementare precum echidistanţa, imparţialitatea, spiritul critic sînt abandonate şi înlocuite cu dubla măsură, propaganda făţişă în favoarea unor politicieni sau cu atacuri violente împotriva Justiţiei. Vocile independente se fac tot mai greu auzite în zgomotul partizan care domină spaţiul mediatic”.

Vezi la link-ul: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/marul-discordiei-si-libertatea-presei

Valeriu Sterian – Cântec de oameni

 

Un gând despre “DESPRE SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.