Poate filantropia să salveze… România!? (I)

Motto: „ Este inimaginabil ce pot face nişte incompetenţi pe calea distrugerii, dacă ajung să aibă puterea.” H. G. Wells

Foamea unora vis-a-vis de interesul altora

O presă flămândă – la propriu, nu în sens figurat – dispusă să facă orice pentru un pumn/ teanc de mangoţi. În stare să o vândă şi pe… mă-sa presei, dacă ar mai trăi şi ar mai valora ceva.

Care nu mai ştie să facă altceva decât temenele! Care a învăţat cum să aplice pupi(n)curi pe obrăjiorii dorsali ai mai marilor zilei. Mai marilor întâmplători şi trecători ai zilei. Dispuşi să le arunce nişte firfirei, pentru calităţile lor de înălţători de osanale. De spălători de cadavre şi de descoperitori de schelete doar prin şifonierele demodate ale altora. Cum sfârâie de surplus de inteligenţă un consilier al vreunui deputat/ senator local, cum pun împreună de nişte comunicate ditirambice cum că – vezi, Doamne – stăpânul său a perorat cu atât succes în Cameră/ Senat, de şi-ar înghiţi şi Demostene pietricelele, în cazul în care ar continua să-şi antreneze dicţia în sezonul estival!

Cum face un ales de-al nostru un fâs în spaţiul public, cum trebuie să-i simţim cu toţii intensitatea parfumului de tuberoze!

Dacă vreunul dintre ei a ciripit formal ceva (practic, nimic, deoarece depune o hârtie cu slovele-i tehnoredactate, dedate astfel nemuririi), cum trebuie adus la cunoştinţa vulgului! Să ştie şi să nu uite – până la viitoarele alegeri – că alesul său (nici nu mai contează al cui, căci el se simte şi se comportă ca un reprezentant al tuturor cetăţenilor), nu are odihnă, preocupat fiind doar de asigurarea binelui general!

Despre faţetele actelor de caritate

Omenia şi altruismul sunt două dintre iluziile pe care le întreţinem despre noi, mai ales atunci când facem acte de caritate[1]. Tipul de egoism prin care îţi oferi plăcerea de a face altora pe plac, poate lăsa adeseori senzaţia bunătăţii dezinteresate. Ajutorul oferit copiilor, bătrânilor, oferirea de servicii în favoarea comunităţii etc., exemplifică explicit acest tip de egoism. Aici se încadrează şi cei mai mulţi dintre aleşii noştri cu pretenţii de politicieni „altruişti”. Împărţind sezonier nişte… „daruri” – mai ales în preajma sărbătorilor religioase majore (Crăciun, Paşte) – fiind însoţoţi/ aşteptaţi de soboruri de slugi îndatorate, nu urmăresc altceva decât să obţină popularizarea faptelor lor „caritabile”, elogierea publică a faptelor lor de „omenie”, acreditarea astfel a imaginii lor de „oameni buni”. Chiar dacă, cel maia desea, produsele aflate în pungile pe care le distribuie celor aflaţi în nevoie nu sunt o investiţie din propriile lor venituri, ci doar nişte daruri „oferite” de supuşii lor, mulse periodic de la sponsorii lor economici, cărora pseudo-politicienii locului le asigură venituri sigure prin spolierea bugetelor locale şi a celui de stat! Astfel încât „binele dezinteresat” perorat de asemenea specimene este de fapt unul justificat doar de sentimentul datoriei lor de politician.

Pentru unii oameni, un motiv serios pentru a face cadouri îl reprezintă nevoia de a fi percepuţi cu ochi buni de către ceilalţi. Adeseori această nevoie este mai mare decât aceea de a fi un om bun. De multe ori nu suntem decât ceea ce cred alţii că suntem, aşa că ne acordăm faptele/ gesturile în funcţie de reacţia pe care o aşteptăm de la ceilalţi. În această categorie intră persoanele care oferă cadouri şi fac gesturi de caritate în public din dorinţa de a fi lăudate şi de a se bucura constant de recunoştinţa celor din jur.

Nu puţini sunt cei care susţin că actele de caritate presupun ierarhizarea relaţiilor care intervin între părţile acestor acte: «Este o relaţie profund asimetrică pentru că, de fiecare dată, unul oferă şi celălalt primeşte. Iar cel ce primeşte este mereu într-un raport ontologic de subordonare faţă de cel care dăruieşte, chiar dacă „darul“ e făcut din toată inima». Ceea ce sociologul francez Marcel Mauss definea drept „dar“ este, aşa cum au arătat şi alţi antropologi, un împrumut: „Cel ce primeşte ştie că trebuie să întoarcă darul primit, ba chiar mai mult decât a primit. Darul acceptat creează o obligaţie şi o relaţie de interdependenţă mutuală; îl leagă pe cel care primeşte şi îi îngrădeşte libertatea. În cazul carităţii, evident, darul nu trebuie returnat în forma sa materială, însă de la receptor se aşteaptă întotdeauna recunoştinţă adâncă şi redevenţă morală. Cineva care nu manifestă recunoştinţă faţă de actul de binefacere dă dovadă de ingratitudine. Libertatea lui interioară este, astfel, anihilată. Între făcătorul de dar şi primitorul de dar se instalează ireversibil o relaţie de putere. Egalitatea dintre cel care săvârşeşte un act de caritate şi cel ce primeşte e aruncată în aer. Produsul social al unei relaţii de caritate este orice altceva decât incluziunea socială – societatea rezultată în urma unor acte extinse de caritate este una care exclude, care instituie bariere, în loc să le elimine, care menţine prăpastia între cei privilegiaţi – care dau şi cei marginali – care primesc”[2].

Astfel încât se consideră că unele virtuţi individuale, precum caritatea şi compasiunea, trebuie să rămână înscrise printre libertăţile private ale cetăţeanului: „Cine vrea – dă, cine vrea – primeşte, dar acest lucru nu poate constitui temeiul unei societăţi moderne, bazate pe egalitatea indivizilor. Când aşezăm compasiunea la temelia societăţii ne întoarcem, de fapt, la relaţiile de subordonare simbolică ale epocii medievale. Este acesta un regres? Pentru cine preferă ierarhia egalităţii, probabil că nu”! Conchizând, incluziunea socială a semenilor aflaţi în nevoie nu se asigură prin acte de caritate, făcute la vedere de politicieni interesaţi.

În general, în lumea organizată pe principii democratice, oamenii cu venituri recurg la asemenea gesturi sub anonimat. Ajutorul acestora se manifestă prin activitatea unor fundaţii caritabile pe care le-au creat şi le patronează, sau prin sumele mari de bani etc., donate unor asemenea organizaţii specializate. Iată doar câteva asemenea exemple de persoane celebre implicate în activităţi caritabile [3]. Un asemenea exemplu îl reprezintă George Michael, unele din numeroasele sale acte de caritate devenind publice după moartea sa.

Un studiu mai vechi ne permite să ne facem o idee în legătură cu gradul de implicare al românilor în acte caritabile [4].

Averea mea şi restul lumii

Capitalismul a oferit oamenilor oportunităţi majore pentru manifestarea plenară a liberei iniţiative şi acumularea de capital. Astfel că, prin valorificarea unor idei, adică prin muncă susţinută, s-au constituit averi imense. Iar deţinătorii unora dintre acestea s-au manifestat şi se manifestă drept cei mai mari filantropi. Acum doar câţiva ani nu a mirat pe nimeni decizia liber consimţită a unora dintre aceştia de a-şi dona jumătate din avere pentru scopuri caritabile.

În vara anului 2010, patruzeci de miliardari americani şi familiile lor s-au angajat să doneze jumătate din averile lor unor organizaţii caritabile, ca parte a unei iniţiative lansate de către cei mai bogaţi dintre ei, respectiv Bill Gates şi Warren Buffett. Aceştia au lansat Campania „The Giving Pledge (Angajamentul de a Dărui)”, prin care le-au cerut miliardarilor americani să-şi doneze cel puţin jumătate din avere, în timpul vieţii sau după moarte, şi să-si exprime public acest angajament printr-o scrisoare. I-au răspuns întemeietorul CNN, Ted Turner, primarul de atunci al New York-ului, Michael Bloomberg, co-fondatorul Oracle, Larry Ellison, şi producătorul de filme George Lucas s-au numărat printre personalităţile care au fost convinse să facă un astfel de gest de către fondatorul Microsoft şi celebrul finanţist aflat la conducerea holdingului Berkshire Hathaway[5]. Warren Buffett, care dispunea de o avere estimată la 47 de miliarde de dolari a promis ca 99% din aceasta va fi folosit pentru acţiuni filantropice. Printre donatorii benevoli se numără Mark Zuckerberg şi Dustin Moskovitz – cofondatori ai reţelei de socializare Facebook, Steve Case – cofondator AOL etc..

Intervievaţi, unii dintre miliardarii de atunci ai României – printre care Ioan Niculae, Ioan Micula, George Copos, Nelu Iordache, Ionuţ Negoiţă et alii, au declarat că nu dispun de sume cash care să le permită să facă asemenea… cadouri!

Ziua Internaţională a Carităţii

Câţi români ştiu că există Ziua Internaţională a Carităţii, marcată anual pe 5 septembrie!? În decembrie 2012, Adunarea Generală a ONU a desemnat, prin adoptarea Rezoluţiei 67/105, la iniţiativa Ungariei, ca Ziua Internaţională a Carităţii să fie celebrată în fiecare an la 5 septembrie, susţinând faptul că actele caritabile pot contribui la promovarea dialogului, a solidarităţii şi a înţelegerii reciproce între oamenii din diferite civilizaţii, culturi şi religii. Ziua de 5 septembrie coincide cu trecerea la cele veşnice a Maicii Tereza de Calcutta, cea care, în 1979, a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru „activitatea întreprinsă în lupta de a depăşi starea de sărăcie şi suferinţă, care constituie, de asemenea, o ameninţare la adresa păcii”.

Printre argumentele aduse în susţinerea marcării unei zile internaţionale pentru asemenea gesturi, s-au aflat faptul că actele de caritate, precum şi voluntariatul, donaţiile de timp, bani, bunuri sau alte gesturi de solidaritate contribuie la bunul mers al unei societăţi, creionând o societate civilizată şi modernă. Caritatea poate atenua cele mai grave efecte ale crizelor umanitare, completează serviciile publice în sănătate, educaţie şi de protecţie a copilului, contribuind la dezvoltarea culturii, ştiinţei, sportului, protejarea patrimoniului cultural şi natural.

Marcată pentru prima dată la nivel mondial în anul 2013, această dată permite manifestarea actelor caritabile de către organizaţii şi persoane. Fapta nobilă de a oferi sau a dona benevol fără a cere recompense, gest numit caritate, ne apropie unii de alţii, ne ajută să trăim în armonie, edificând împreună un viitor al păcii.

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale… Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –