Dedic acest montaj de muzică și poezie tuturor trăitorilor adevăratelor sărbători de iarnă!

Să fiți sănătoși și fericiți!

Iarna pe uliță

de George Coșbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Și pe râu e numai fum.
Vântu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin țipând
Și se-mping și sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puși;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scâncesc și plâng grămadă
Pe la uși.
Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui,
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Și-o târăște-abia, abia:

Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Și s-avântă, și se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci și se ridică
Dând pe ceafă puțintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ții!
Colo, zgomotoasă gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chitește
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvălește
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa șapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creștin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.
S-oțărăște rău bătrâna
Pentru micul Barbă-cot.
Ați înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Și-apoi zici ca ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniț-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu cu vai,
Și se țin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-și păzească drumul lor!

Râd și sar într-un picior,
Se-nvârtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba și-a uitat învățul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteți păgâni?
Maica mea! Să stai cu bățul
Ca la câini!
Și cu bățul se-nvârtește
Ca să-și facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân și face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc și câinii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ștrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Crăciunul copiilor

de Octavian Goga

Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate
Moş Crăciun din ceriu de-acolo
De le ştie toate-toate…

Uite cum, vă spune badea…
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă…

Îngerii se uită-n casă,
Văd şi spun – iar Moşul are
Colo-n ceriu la el, în tindă,
Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil şi ce purtare…
Şi de-acolo ştie Moşul,
Că-i şiret el, lucru mare.

Colindătorii

de George Coşbuc

Cad fulgii mari încet zburând, 
Și-n casă arde focul, 
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult și patul ne-aștepta, 
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar și dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă, 
Și boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă, 
Draguț un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Și îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Și-auzi! Răsar cântări acum, 
Frânturi dintr-o colindă, 
Și vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiți
Și fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniți
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălțător și rar
Cântări de biruință, 
Apoi se-ntorc și plâng amar
De-a Iudei necredință, 
De spini, de-ostași, și c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Și El acum e-n cer suit
Și judecă pământul.

Și până nu tăceau la prag, 
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.
Și când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul, 
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe mic pe Domnul.

Uite, vine Moș Crăciun 

de Otilia Cazimir

Prin nămeți în fapt de seară
A plecat către oraș
Moș bătrân c-un iepuraș
înhămat la sănioară.
Uite-o casă colo-n vale
Cu ferestre luminate,
Moșul s-a oprit din cale,
Cu toiagu’-n poartă bate:
– Bună seară, bună seară!
Iacă vin cu sănioară
și cu daruri proaspete,
Bucuroși de oaspete?
– Bucuroși, bucuroși!
Strigă glasuri de copii
– Moșule, de unde vii?
– Iacă, vin din moși strămoși
încărcat cu jucării
Pentru voi, iubiți copii!

Scrisoare

de Otilia Cazimir

Moș Crăciun, toți îmi spun
Că ești darnic, că ești bun.
Eu îți scriu de mai-nainte
Că-s un băiețel cuminte
Și-ți mai scriu, așa să știi,
Că eu nu-ți cer jucării,
Cum ți-ar cere alți copii…
Însă nu m-aș supăra
Dacă tot mi-ai da ceva!
Dacă vrei, da-mi o plăcuță,
Că mi-am spart-o pe cea veche,
Adă pentru pisicuță
Motocel roș la ureche
Lui bunicu’, o lulea
C-a pierdut-o sărăcuțu’…
Poate-aduci vreun os lui Cuțu,
Poate ai vreo acadea?
Lui Dănuț cel mititel
Care plânge-n copaiță,
Să-i aduci vreun covrigel…
Noapte bună!
Niculiță.

Moș Crăciun

de Octavian Goga

Moș Crăciun cu barba albă
Moș Crăciun cu traista plină
Vechi stăpân atât de darnic

Al copilăriei mele
Azi la noi în sat te-așteaptă
Toată casa cu lumină
Cu colinde și cu cântec

Și cu crai, cetăți de stele.
Să cobori și-n seara asta
Sol bătrân de gânduri bune
Toți te-așteaptă-n sat la mine,
Du-te, du-te, Moș Crăciune!

De nu ți-o fi peste mână
Treci și pe la casa noastră.
Tu, măcar o rază-n suflet
Îi trimite pe fereastră.

Colinde, colinde

de Mihai Eminescu

Colinde, colinde!
E vremea colindelor
Căci gheața se’ntinde
Asemeni oglinzilor.
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.

Se bucur copii
Copiii și fetele
De dragul Mariei
Își pieptenă pletele,
De dragul Mariii
Ș’a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului…

O, ce veste minunată

de Dimitrie Georgescu Kiriac

Miezul iernii

de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii!
E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestous,
Și pe ele se așează bolta cerului senină
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț fantastic!…
Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii.
Munții sânt a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note îngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un sbor în atmosferă, pe zapadă nici un pas;
Dar ce văd?…în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Decembre

de George Bacovia

Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

Fulgii

de Șt. O. Iosif

Zăceau priveliștile moarte
Sub cerul sur, în asfințit,
Și-abia mai auzeam departe
Un glas de crivăț amorțit.
În mijlocul naturii mute,
Eram eu singur călător:
Îmi aminteam de vremi trecute
Și mă visam în viitor…
Iar din imperiul tăcerii
Se desprindeau fulgi mari de nea:
Cădeau încet, cădeau puzderii
În urma și-naintea mea…

De vorbă cu iarna

de Ion Minulescu

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca și-acum un an,
Cu aceeași albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…
Călătoream spre țara unde cresc
Smochine, portocale și lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Și canapeaua roșie de pluș,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuș,
Un vag susur de samovar rusesc…
Și-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm —
Din patria lui Ibsen și Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Și căldură,
Înfrigurații cer… Literatură…
Și m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în țara unde cresc smochine,
Curmale, portocale și lămâi,
Și din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Și m-am întors cu Iarna-n București…
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare ești,
Ce bună ești,
Ce caldă ești!…

Noapte de iarnă

de George Topîrceanu

Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune val de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare,-
Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare,
Din ogeacul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină,-
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi ușor de fluturi.

Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii,
Câteodată stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit-
Parcă spune-o taină mare
Unui soț închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Răzimat de-un felinar.

Fața lui se lămurește,-
Pare-nduioșat acum…
Visător și lung privește
Casele de peste drum:
Poarta mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streșini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
– „Bulgăraș de gheață rece,
Iarna vine, iarna trece
Și n-am cu cine petrece…
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Pentatonix – Little Drummer Boy

Visul unei nopţi de iarnă

de Nichita Stănescu

Apărea în stele dinţate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopţile mele, în nopţile mele.
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,

şi nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuţi,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
şi ei mi se topeau în răsuflare.

Pân’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,
până la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-aş fi voit să mă sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.

Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul şi piatra,
şi m-aş fi agăţat de cer,
dar mi-era teamă că-l rup.

Astfel ajungeam în fundul pământului
tăind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
mă iubeau, lunecând simultan
pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.

E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini,
şi miezul de lavă îl iau şi îl pun
sub creştet, şi tot nu adorm.
Şi, întruna,
din mine spre tine răsar şi apun.
O viziune a sentimentelor (1964)

_________________