Fluxul memoriei

I
Din câte se-ntâmplarã, nu pot să uit nimic,
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;
Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic
Și-mi scutur amintirea – zăpada mea târzie.
II
Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc – și totuși, ce mulți sunt anii mei,
Sau poate că sunt anii pierduți de fiecare,
Care-mi apar în preajmă, obositori și grei…
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar,
Și-ascult, ascult o voce din timp, care-mi tot spune
Că anii mei, cu fructul lor amar,
Au ars pe câmpuri goale și s-au făcut cărbune.
Au fost incendii, sânge – și dacă azi mai sunt,
E că sub cerul țării ursit am fost să stărui
Și să colind pe drumuri și să trezesc cântând
Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.
III
Timpul trecut nu-i nimeni să-l poată învia,
Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare:
– Ani rătăciți, eu nu v-am trăit!
Prin viața mea
Parcă ați trecut odată ca ploile cu soare.
Ieșiți din ceața mării pustii – ieșiți din ceață
Ca niște porturi albe din Sudul însorit!
Ieșiți din ceață, nu v-am trăit, ieșiți din ceață,
Ani rătăciți!
Dar anii s-au stins, s-au risipit,
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba…
Aceste păsări sure sunt numai amintiri –
În pieptul toamnei, codrul roșcat își lasă barba
Și semne-mi fac din zare mestecenii subțiri.
IV
Dar strigătul rămâne înăbușit în piept.
Nu chem pe nimeni – toate așa au fost să fie –
Nu mi-a fost scris să caut, să cer și să aștept
Și-oricât de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.
V
Ard gândurile-n febra acestor amintiri
Și-n piept acum zvâcnește-o vârstă nouă.
Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri,
Spre fulgerele nopții cu brațele-amândouă.
Stau și rostesc din când în când, târziu:
– Orașe mari și câmpuri tăcute, noapte bună!
S-a desfrunzit copacul mare-al nopții,
Frunze de aur – stelele
Dorm legănându-se lin
Pe fața lucie
A marilor lacuri vulcanice.
VI
Din câte se-ntâmplară nu pot să uit nimic –
Dar drumul duce, poate, departe, înainte.
Păsări de miazăzi, cu voi despic
Și eu văzduhul.
Iată, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiți în suflet, glasuri de demult,
Imagini dureroase, dormiți ca-n templul mării
Epavele de fosfor.
Nu vreau să vă ascult,
Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.
Dormiți în suflet, amintiri,
Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii –
Tu, vânt de primăvară ce-n pieptul meu respiri,
Adu-mi din codri frunza ce stăpânește fagii,
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii,
Și-apoi, cândva-ntr-o noapte neștiută
Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii.

Alte poezii de A. E. Baconsky

Vezi și poezia Vară târzie – A. E. Baconsky – publicată pe 25 septembrie 2021.

Anatol Emilian Baconsky (născut pe 16 iunie 1925, Cofa, România – decedat la 4 martie 1977, București, România) a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducător român de orientare modernistă, asociat și cu mișcarea suprarealistă din România. Este tatăl diplomatului, scriitorului și politicianului Teodor Baconschi. A publicat sub numele A. E. Baconsky. A murit în cutremurul din 4 martie 1977.

Despre activitatea literară a scriitorului vezi AICI articolul Câteva dintre poeziile proletcultiste ale lui Anatol Baconski…: Și târnăcoapele când bat / Și stânca din adâncuri frântă / Și apele când se frământă / Vorbesc de Lenin ne-ncetat!

_______________________________

Fotografia de copertă: Salvador Dali – Persistenţa memoriei (Muzeul de Artă Modernă din New York)

Cele mai frumoase poezii – Amurg marin – A. E. Baconsky

Nicu Alifantis şi Iris – Miraj de iarnă

Anatol E. Baconsky – 12 poezii

1. Către cititor
2. Ruga tăcută
3. Elegia
4. Goana
5. Trecere lină
6. Cronică
7. Pescărușii
8. Intrare în noapte
9. Miraj de iarnă
10. Cealaltă naștere
11. Ars antipoetica
12. Epilog