Noaptea de mai – de Alexandru Macedonski

Noaptea de mai

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poarta cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede ca vreodată ce e foc sacru se va stinge
ăȘi muzele ca vor ramâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca ăi alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze
Parfumele din mai înaltă reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenesși virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută 
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți : privighietoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați : nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară 
Din inima îmbatrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți : privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, daca-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighietoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul dă fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; 
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se veștmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. – Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde stă deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înalțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă 
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumina întinsa noapte cu poleieli mângâitoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă 
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin gramadă,
Iar picăturile urmeazp pe piatra lucie să cadă…
Basmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…
Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți : privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; 
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunei sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. 
O! feerie a naturii, desfașură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem aI fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu salbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de cai;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvrezie împăciurea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l înghâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi – și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, –
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise văilor să cânte și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise pasărei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înalță parfum de roze și cântec de privighetoare
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deștepta,
Spre înălțimi neturburate mă reurca pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: – privighetoarea cântă.

Publicată în volumul Excelsior (1895)


Sursa FOTO copertă

Privighetoare cântând, Luscinia luscinia, Thrush Nightingale Song

Mirabela Dauer – Veniți, privighetoarea cântă

Savoy – Marian Nistor: Veniți privighetoarea cântă (Noaptea de mai)


Valțul rozelor
de Alexandru Macedonski

Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină — cum se suspină… 
    Și suspină — cum se suspină… 

Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate, 
    De vântul serii sărutate. 

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii, 
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț — din ce în ce mai tare, 
    Un valț — din ce în ce mai tare.

Tudor Gheorghe – Valsul rozelor

Tudor Gheorghe – Valsul Rozelor

Primăvara

Al. Macedonski

Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunţi suferitoare,
Oh! ningeţi, albe flori de măr.

Sub liliac
Sunt pasări dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitaţi, dormiţi sub liliac.

Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocenţă răpitoare:
Amanţi cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.

Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Şi-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naşte ca o floare
Ah! de-aş muri sub nucul lat.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.