BASARABIA – DRAGOSTEA MEA PIERDUTĂ (IV)

Motto: „Nu putem concepe existenţa neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne despartă de elementul slav. Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei noastre.” – Gheorghe Brătianu

Sub asaltul concentrat al cauzelor interne și externe care i-au grăbit sfârșitul, marele imperiu a început să se clatine. Criza economică, dezastrul militar al unei armate nemotivate, au determinat declanșarea evenimentelor din Rusia anului 1917, care au debutat cu detronarea – în februarie 1917 – țarului autocrat Nicolae al II-lea. Era o încercare a burgheziei și a nobilimii liberale din Rusia de a asigura supraviețuirea statului, în condițiile înfrângerii sale militare.

A fost semnalul așteptat pentru începutul disoluției colosului cu picioarele de lut. Așteptat de atâta vreme de liderii popoarelor ținute cu forța în granițele acestui imperiu multinațional, un adevărat conglomerat de popoare, de culturi și de limbi.

Printre altele, războiul a contribuit la agravarea stării locuitorilor din provincia românească. Situație resimțită de către autohtoni, în primul rând. Manifestată, printre altele și prin refuzul de a pleca pe front, prin dezertări, sau prin refuzul reîntoarcerii la unitățile militare din care făceau parte. Se consideră că din numeroasa armată a Rusiei, evaluată la 10 milioane de oameni mobilizați, circa o treime s-a eschivat de a participa la război. Se adăuga faptul că mulți dintre ofițerii de carieră fuseseră omorâți sau luați în prizonierat. Lipsa de motivație a celor concentrați din rândul numeroșilor neruși din imperiu a contribuit, de asemenea, la această stare de lucruri.

Pentru intelectualii din Basarabia, mobilizarea lor a avut un rol important la stabilirea unor legături cu reprezentanții altor popoare și populații din imperiu, care aveau și ele aspirații naționale. Legăturile acestora cu românii de pe frontul românesc au contribuit decisiv la conștientizarea necesității înfăptuirii unirii Basarabiei cu România.

Evenimentul din februarie 1917 din Rusia a impulsionat această mișcare. Iar faptele care i-au urmat s-au înșirat precum mărgelele pe ață. Culminând, în mod natural, prin unirea cu România a teritoriului dintre Prut și Nistru.

Pe scurt, să urmărim desfășurătorul succesiunii acestor fapte.

În aprilie 1917 s-a format Partidul Național Moldovenesc, avându-l ca președinte de onoare pe Vasile Stroescu, printre fruntașii acestuia aflându-se Paul Gore (președinte), Vladimir Herța (vicepreședinte), Pantelimon Halippa (secretar general), ardeleanul Onisifor Ghibu (secretar). Vasile Stroescu, unul dintre oamenii bogați din provincie, un mare patriot al vremii sale, contribuise cu propriile-i venituri la construirea de numeroase școli și biserici pentru românii din Maramureș, Bucovina și Transilvania, suportând contravaloarea tipăririi operelelor reprezentative ale scriitorilor români.

În Programul acestui partid era înscris ca obiectiv principal „obținerea celei mai largi autonomii administrative, judiciare, ecleziastice, școlare și economice a Basarabiei.” S-a mai prevăzut: „alegerea puterii supreme în ţinut – Sfatul Ţării; introducerea limbii materne a populaţiei de bază ca limbă oficială în administraţie şi justiţie, ca limbă de predare în şcoală şi în serviciul religios în biserică.” Partidul a editat și un ziar – Cuvântul moldovenesc – condus de Onisifor Ghibu.

În teritoriul dintre Prut și Nistru se constituiau comitete / organe locale ale militarilor, intelectualilor, muncitorilor și țăranilor etc.

La trezirea conștiinței naționale a românilor un rol important l-au avut învățătorii. Între 25 și 28 mai 1917, s-au desfășurat lucrările Congresului învățătorilor moldoveni, în cadrul căruia, printre altele, tânărul Alexei Mateevici a afirmat răspicat: „Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze). Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români. Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.”.

Cu acel prilej. s-a propus ca în provincie să fie utilizat alfabetul latin, care – conform unei rezoluții adoptate – „va fi întrebuinţat în cărţile didactice cât şi în scris”.

Congresul a votat și o rezoluție privind autonomia teritorială și politică a Basarabiei, „dorinţele de interes politic şi şcolar urmând a fi aduse la cunoştinţă stăpânirii vremelnice a Guvernului Provizoriu de la Peterburg printr-o telegramă”.

Aproape concomitent s-a desfășurat un congres al studenților și unul al țăranilor din Basarabia, contribuind fiecare la cristalizarea unui program comun de revendicări.

În luna iulie, la sugestia Comitetului central cetățenesc, s-a hotărât convocarea unei Adunări naționale, aceasta urmând să devină organul care să pregătească dobândirea autonomiei naționale și teritoriale a provinciei. Un asemenea obiectiv trebuia înfăptuit cât mai repede cu putință, în condițiile în care Parlamentul (Rada) Ucrainei manifesta intenția anexării Basarabiei.

Pe fondul acestei deșteptări naționale, între 2 și 6 noiembrie 1917, la Chișinău, s-au desfășurat lucrările Sfatului Țării (un fel de parlament local, format din reprezentanți ai categoriilor sociale care formau populația românească din Basarabia și din reprezentanți ai etniilor care conviețuiau în provincie. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

La 2 decembrie 1917, printr-o Declarație solemnă, Sfatul Țării a proclamat Basarabia ca Republica Democratică Federativă Moldovenească: „Basarabia, sprijinită de trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republica Democratică Federativă Moldovenească”. Primul său președinte a fost ales Ion Inculeț. Peste doar câteva zile a fost desemnat Consiliul directorilor (primul Guvern al republicii), din care, printre alții, făceau parte: Ion Inculeț, Președintele Sfatului Țării, Ion Pelivan, Director general al Externelor, V. I. Cristi, în calitate de Director al Internelor, col. Teodor Cojocaru, ca Director al Războiului etc.

Distrugerile – jafurile, violurile, omorurile etc. – la care recurgeau unitățile militare ruse, aflate în retragere dezordonată de pe frontul româno-rus din Moldova, precum și încercările bolșevicilor de a prelua puterea, au determinat Consiliul Directorilor să ceară sprijinul militar al guvernului român de la Iași. Ca urmare a acestui demers, la 12 ianuarie 1918, 4 divizii ale armatei române (diviziile 11 și 13 de infanterie și diviziile 1 și 2 de cavalerie), comandate de generalul Ernest Broșteanu, au trecut Prutul, contribuind decisiv la restabilirea ordinii publice în teritoriu. Reprezentanții autorității bolșevice de la Petersburg au solicitat ultimativ guvernului român să retragă unitățile militare, considerând Basarabia ca făcând parte din Republica Federativă Rusă. Acțiunile trupelor române pentru restabilirea ordinii pe teritoriul României au fost catalogate de Guvernul sovietic drept „criminale”, fiind urmate de note ultimative, care aveau caracterul unei declarații de război. Comisarul pentru Afaceri Externe, Leon Troțki, i-a reproșat reprezentantului României la Petrograd, Constantin Diamandi, amestecul în treburile interne ale Rusiei, în timp ce Diamandi a răspuns că acțiunile României au fost măsuri polițienești împotriva devastărilor comise de trupele ruse.

În aceste condiții, în care era amenințată însăși existența autonomă a Basarabiei, în noaptea de 23/24 ianuarie 1918, întrunit la Chișinău într-o ședință solemnă, Sfatul Țării a proclamat – cu unanimitatea voturilor exprimate – Independența Republicii Democratice Moldovenești și separarea acesteia de Republica Federativă Rusă.

La 24 ianuarie 1918, Comitetul național al studenților moldoveni din Basarabia a lansat o chemare la unire: „De 106 ani, Basarabia a fost ruptă de la sânul mamei noastre Moldova și dată pe mâna străinilor care ne-au asuprit și ne-au batjocorit cum au vrut, luându-ne orice drept la viață națională și omenească. Noi, sub stăpânirea rusească n-am avut școală, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ceea ce trebuie unui popor ca să poată înainta.” Apelul se încheia cu exprimarea clară a dezideratului luptei românilor din teritoriu: „Noi vrem o Românie a tuturor românilor!”.

Despre cum s-a realizat unirea Basarabiei cu România, în episodul următor.

Primul episod a fost publicat pe blog la 21 martie 2025: BASARABIA, DRAGOSTEA MEA PIERDUTĂ… (I)

Episodul al doilea al acestui material de suflet a fost publicat pe blog la 23 martie 2025: BASARABIA – DRAGOSTEA MEA PIERDUTĂ (II)

Episodul al treilea al materialului a fost publicat pe 24 martie 2025 – BASARABIA – DRAGOSTEA MEA PIERDUTĂ (III)

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…
Să fiţi sănătoşi şi veseli!
ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –
TIBERIU M. PANĂ

_____________________

Mateevici Alexei – Limba noastră. Poezia a fost scrisă de Alexei Mateevici în anul 1917. Este un elogiu adus limbii române (fără ca numele limbii să apară explicit în twxt) și un îndemn pentru prețuirea ei.

http://www.moldovenii.md/section/literature-document/sectionId/473/id/1810

Limba Noastră – Imnul Republicii Moldova

Imnul de Stat al Republicii Moldova, simbol al suveranităţii şi independenţei statului, este cântecul „Limba noastră”, versuri de Alexei MATEEVICI (strofele 1, 2, 5, 8, 12), muzica de Alexandru CRISTEA, aranjament de Valentin DÎNGA.

Limba noastră – (strofele 1, 2, 5, 8, 12 ale poeziei)
Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-i limbă sfîntă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plîng şi care-o cîntă
Pe la vatra lor ţăranii.

Răsări-va o comoară
În adîncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Timpul.md, 2016 – Testamentul lui Pan Halippa

https://www.timpul.md/articol/testamentul-lui-pan-halippa-86645.html

Phoenix – În umbra marelui urs (Phoenix & Orchestra Simfonică București; @ Teatrul de Vară Herăstrău, 8 iulie 2021)