Umbra plopilor

Și vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând…

Și va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând…

De va mai fi o amintire,
Și ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subțire,
Alunecând, alunecând…

Dă-mi gura ta și mă sărută,
Și stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând…

Și-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foșnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând…

Și s-a mai dus un poet spre tărâmul fără de întoarcere al poeziei din înalt, Ion Horea (născut la 10 mai 1929, în comuna Petea de Câmpie, județul Mureș – decedat la 5 aprilie 2019, în București).

Despre poezia lui Ion Horea Nichita Stănescu scria: „Scrisă cu patima amănuntului și aproape cu superstiția de a nu lăsa neînregistrată în sentiment nici o ipostază vegetală sau nici un obiect vegetal, poezia lui Ion Horea izbutește în finalitatea ei să înalțe un ansamblu echilibrat și armonios, de natură apolinică, iar nu dionisiacă, așa cum ar părea la prima vedere. Patima amănuntului, cum spuneam, se structurează lent, prin acumulări succesive de obiecte, și ea conține într-adevăr ceva din gustul ritualurilor și din feeriile dionisiace, dar tonalitatea poemelor are acea verticalitate a scoarțelor oltenești menite prin forța culorii și stilizarea riguroasă a desenului să împodobească deopotrivă și zidul odăii de musafiri, dar și altarul unei biserici…”

Vezi și articolul O biografie necunoscută a poetului Ion Horea

Ioan Horea – Alba Iulia – Gala Poeziei Române Contemporane (1 septembrie 2015)