Fluxul memoriei

I
Din câte se-ntâmplarã, nu pot să uit nimic,
Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;
Ca arborii din iarna cețoasă mă ridic
Și-mi scutur amintirea – zăpada mea târzie.
II
Cu zbor de păsări, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc – și totuși, ce mulți sunt anii mei,
Sau poate că sunt anii pierduți de fiecare,
Care-mi apar în preajmă, obositori și grei…
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar,
Și-ascult, ascult o voce din timp, care-mi tot spune
Că anii mei, cu fructul lor amar,
Au ars pe câmpuri goale și s-au făcut cărbune.
Au fost incendii, sânge – și dacă azi mai sunt,
E că sub cerul țării ursit am fost să stărui
Și să colind pe drumuri și să trezesc cântând
Mareea amintirii spre țărmul fiecărui.
III
Timpul trecut nu-i nimeni să-l poată învia,
Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare:
– Ani rătăciți, eu nu v-am trăit!
Prin viața mea
Parcă ați trecut odată ca ploile cu soare.
Ieșiți din ceața mării pustii – ieșiți din ceață
Ca niște porturi albe din Sudul însorit!
Ieșiți din ceață, nu v-am trăit, ieșiți din ceață,
Ani rătăciți!
Dar anii s-au stins, s-au risipit,
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba…
Aceste păsări sure sunt numai amintiri –
În pieptul toamnei, codrul roșcat își lasă barba
Și semne-mi fac din zare mestecenii subțiri.
IV
Dar strigătul rămâne înăbușit în piept.
Nu chem pe nimeni – toate așa au fost să fie –
Nu mi-a fost scris să caut, să cer și să aștept
Și-oricât de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.
V
Ard gândurile-n febra acestor amintiri
Și-n piept acum zvâcnește-o vârstă nouă.
Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri,
Spre fulgerele nopții cu brațele-amândouă.
Stau și rostesc din când în când, târziu:
– Orașe mari și câmpuri tăcute, noapte bună!
S-a desfrunzit copacul mare-al nopții,
Frunze de aur – stelele
Dorm legănându-se lin
Pe fața lucie
A marilor lacuri vulcanice.
VI
Din câte se-ntâmplară nu pot să uit nimic –
Dar drumul duce, poate, departe, înainte.
Păsări de miazăzi, cu voi despic
Și eu văzduhul.
Iată, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiți în suflet, glasuri de demult,
Imagini dureroase, dormiți ca-n templul mării
Epavele de fosfor.
Nu vreau să vă ascult,
Sus pe covertă-mi place s-ascult corăbierii.
Dormiți în suflet, amintiri,
Cum dorm în scoici marine furtuni și naufragii –
Tu, vânt de primăvară ce-n pieptul meu respiri,
Adu-mi din codri frunza ce stăpânește fagii,
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Și șoaptele din ierburi și tremurul luminii,
Și-apoi, cândva-ntr-o noapte neștiută
Dă-mi somnul alb pe care-l poartă crinii.

Alte poezii de A. E. Baconsky

Vezi și poezia Vară târzie – A. E. Baconsky – publicată pe 25 septembrie 2021.

Anatol Emilian Baconsky (născut pe 16 iunie 1925, Cofa, România – decedat la 4 martie 1977, București, România) a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducător român de orientare modernistă, asociat și cu mișcarea suprarealistă din România. Este tatăl diplomatului, scriitorului și politicianului Teodor Baconschi. A publicat sub numele A. E. Baconsky. A murit în cutremurul din 4 martie 1977.

Despre activitatea literară a scriitorului vezi AICI articolul Câteva dintre poeziile proletcultiste ale lui Anatol Baconski…: Și târnăcoapele când bat / Și stânca din adâncuri frântă / Și apele când se frământă / Vorbesc de Lenin ne-ncetat!

_____________________________

Fotografia de copertă: Salvador Dali – Persistenţa memoriei (Muzeul de Artă Modernă din New York)

Cele mai frumoase poezii I Amurg marin – A. E. Baconsky