Motto: Nimeni nu a murit datorită expunerii timp îndelungat la educaţie. – Robert M. Hensel
Scurt pe 2 și 1/4: În prima parte a acestui articol am schițat intrarea în arenă a tinerei profesoare Tunegaru. De la zbuciumul începutului de carieră didactică (printr-o școală de țară – dintr-o comună a Vasluiului său natal – de unde a plecat cu… grăbire!), la avatarurile dăscălitului – pe termen scurt – ca profesor suplinitor prin diferite școli din București. Noua Meccă a neamului – loc al tuturor posibilităților – spre care s-au îndreptat cu mare viteză toate speranțele tinerești ale d-rei Tunegaru; animată de dorința unei rapide împliniri profesionale. Între timp, d-ra și-a folosit condeiul, împrăștiind cu dărnicie impresii provenite din scurta sa trecere prin cancelarii și săli de clasă. În general, defavorabile sistemului și actului educațional, așa cum pretinde autoarea că le-ar fi găsit în scurta și grăbita sa trecere prin niște realități care îi păreau a fi de-a dreptul de coșmar, nu alta! Și care o așteptau înfrigurate, pentru a le aduce o atât de mult așteptată transformare în bine!
Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti...
Dacă tot am adus vorba, să vedem cine sunt colaboratorii d-rei Tunegaru din conducerea Asociaţiei INSTITUTUL PENTRU MODERNIZAREA EDUCAŢIEI (IMEDU). Despre a cărei activitate, preşedinta acesteia admitea că „Asociația IMEDU a inițiat un program de analizare a tezelor de doctorat ale unor persoane publice”, răspunzându-i unui postac mai curios, că „Acţiunile în justiţie vor urma în perioada următoare (pentru a accede la lucrările de doctorat ale unor clienţi ai Asociaţiei, folosindu-se de prevederile Legii nr. 544/2001, n. n.). Am început deja să atragem resursele financiare şi juridice necesare. Orice sprijin este binevenit.” Deşi din 24 martie 2016 a trecut mai bine de un an, (până la momentul elaborării articolului, în anul 2017, n. n.), nu s-a mai aflat nimic în spaţiul public despre aceste promise demersuri sau activităţi. Poate nu au terminat de strâns resursele necesare… Tot atunci, o feisbucistă binevoitoare, având intenția de a obţine date suplimentare despre Asociaţie, a formulat o rugăminte, adresată preşedintei acesteia: „O adresă la care se găsesc informaţii despre Asociaţia IMEDU?”. Solicitare pe care d-ra Tunegaru a ignorat-o total, fără a-i oferi posibilitatea altei replici. Cred că d-na Cornelia Neagu mai caută şi-n ziua de azi „informaţii” despre… Asociaţia IMEDU! Care-s de negăsit în mediul public virtual.
Ne-am lămurit cam care a fost activitatea de până acum (în anul 2017, n. n.) a asociaţiei. Să vedem ce este cu personajele care au flancat-o pe curajoasa profesoară – în demersul ei de a iniţia şi duce, printr-un atac concertat, purtat concomitent „de sus” (prin căpăcirea factorilor de decizie) şi „de jos” (prin lupta „de la firul ierbii” cu morile de vânt) – în trudnica activitate de reformare din temelii a educaţiei naţionale, aşa cum se jura că o să facă.
ENE STELIAN-BOGDAN este absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti, în anul 2008. Are un master în economie europeană la ASE Bucureşti, finalizat în 2015. Este consultant IT independent. Într-un interviu acesta a detaliat motivele care l-au determinat să intre în politică[12]: „Lucrurile s-au catalizat după Colectiv. Luptasem până atunci cu mijloace civice pentru reforma educaţiei şi am demascat frauda academică. Cred cu tărie că tot aşa se poate face şi cu politica. Am intrat în politică la începutul acestui an (2016, n. n.) şi am fost ales consilier local la Sectorul 3”. Militantismul politicianului implicat rezidă şi din declaraţia acestuia: „am coordonat extinderea USR în Ardeal (zona de Nord-Vest) unde am avut şansa să întâlnesc oameni excepţionali, fără legătură anterioară cu politica, ce aşteptau o scânteie care să-i aducă împreună în lupta pentru viitorul României”. Luptă, luptă şi dă-i şi dă-i şi luptă… Ce ţi-e şi cu luptătorii ăştia din politică! Cum ne vor ei binele cu anasâna… și noi nu ne prindem! La alegerile parlamentare din toamna anului 2016 dl Ene a candidat pe locul I de pe lista USR din judeţul Hunedoara, pentru un post de deputat: „îmi doresc o plasă de siguranţă socială care să deschidă oportunităţi, nu să captureze oamenii în sărăcie şi servitute politică”. Atunci și acolo, cei 8 candidaţi înscrişi pe lista USR pentru Camera Deputaţilor au obţinut doar… 7.807 de voturi valabil exprimate. Din Declaraţia de interese aflăm că era/este vicepreşedinte al filialei din Sectorul 3 a USR, dar nu a completat nimic referitor la calitatea sa de membru în organul de conducere (Consiliul Director)/ membru al Asociaţiei pentru Modernizarea Educaţiei (la punctele 2-3 din Declaraţie, 25.X.2016) [13], deşi îşi arogă public calitatea de „fondator” al acestei Asociaţii! Un ins paralel cu sistemul educaţional, animat de dorinţa (probabil, ancestrală) de a-l reforma… din temelii! Ca și alți trecători prin viață!
Şi mai interesant este cazul celuilalt co-fondator, BERGHIU MARIE-JEAN SILVIU. A devenit licean al Grupului Şcolar Industrial „Al. Ioan Cuza” din Bârlad în anul 2002, fiind admis la specializarea „Spec.Tehnologică”/ Mecanică. A reuşit să promoveze examenul de bacalaureat în 2006, cu media 7,33[14]. Şi-a încercat norocul la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi, la Facultatea de Metalurgie şi Ştiinţa Materialelor (fiind respins, dar admis la M1B). Pe care nu știm dacă și când a și absolvit-o.
Din pagina sa de Facebook, aflăm că acum (în 2017, n. n.) îşi duce traiul la… Londra, în UK. De unde, aninat de uneltele care-i permit să-şi asigure existența printre străini, cred că nu se mai vede de treaba pe care-o face pentru… propăşirea prin reformare a educaţiei din ţară! Pentru care-l recomandă întregul său trecut de om al cărţii și al şcolii!
Am insistat asupra unor momente din viaţa şi opera şcolărească şi cărturărească a acestor co-fondatori, pentru a realiza cu cine s-a asociat d-ra Tunegaru pentru a reforma din temelii învăţământul românesc. Dacă adăugăm şi faptul că recent s-a prins şi o parte a mass-media de asocierile politice ale fondatorilor asociaţiei, n-ar mai fi prea multe de zis. Doar că, întorcându-ne la obiectul demersului nostru scriitoricesc, putem conchide că… Birds of a feather flock together!
Cine de cine profită!?
Să recapitulăm, încercând să rămânem strict în domeniul obiectiv al faptelor:
– d-ra Tunegaru s-a plâns public că a fost dată afară din şcoala în care era angajată, ca urmare a manoperelor unor funcţionari ai inspectoratului şcolar (deşi, de câțiva anișori, personalul salariat al unei unităţi şcolare încheie contractul individual de muncă cu directorul acesteia);
– demersul public al acesteia a pus pe jar toată suflarea, de la vlădică până la opincă: Dragnea Liviu-Nicolae, Năstase Pavel, Firea Gabriela, Lixandru Ionel etc., o mulţime de popor mitingist sau contra;
– fiecare având/ propunând o soluţie (sigură!) pentru rezolvarea grabnică a cazului victimei unor… abuzuri incalificabile etc.;
– scărmănatul şi anatemizarea celuilalt a devenit regula, într-un conflict din care lipseau tocmai părţile, iar vinovăţiile erau disipate!
– în postările sale anterioare, d-ra Tunegaru s-a delimitat ferm de programele/ manualele şcolare de limba şi literatura română din gimnaziu, autodenunţându-se că nu le respectă în activitatea sa la clasă!
– a criticat în mod repetat sistemul şi oamenii care-l slujesc (mare de tot, cât o pădure, în care este indubitabil că există şi multe uscături!);
– a pus faţă în faţă generaţiile care dintotdeauna au lucrat şi lucrează concomitent în învăţământ, revendicând nonşalant posturile titularilor vârstnici pentru tineri…
– a exprimat opinia că tot ce o preceda în învăţământul românesc era greşit, că nici reforma în derulare în gimnaziu nu are viitor, fiind sortită unui previzibil eşec;
– a înfiinţat o asociaţie (paravan), folosită ca acoperire pentru diferite atacuri la persoană, iar nu pentru realizarea scopurilor pentru care a fost admisă de instanţă solicitarea de constituire;
– a profitat de starea de spirit anti…, urmărind cu abilitate realizarea unor obiective personale (titularizarea peste rând, cu nerespectarea/ încălcarea prevederilor legii educaţiei) etc. etc.
Aici nu este vorba de respectarea libertăţii cuvântului, de respectarea libertăţii presei, sau a altora asemenea. Ci doar de calea pe care o foloseşte d-ra Tunegaru pentru atingerea unui scop sau a altuia. Recurgând la ridicatul poalelor în public, profitând de setea de senzaţional a unora dintre mijloacele de comunicare! Sau de poziționarea acestora în disputele din arena politică.
Deşi în poziţiile sale publice pozează în victimă, care este vânată deoarece refuză respectarea programelor şcolare, pentru că foloseşte metode adecvate vârstei şi intereselor copiilor din gimnaziu etc. etc., d-ra Tunegaru şi-a văzut de ale sale treburi, încercând să scoată un ce profit personal din tămbălăurile pe care le-a creat şi întreţinut cu abilitate.
Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi!
Pe lângă asociaţia prezentată anterior, care i-a servit drept rampă de lansare a unor atacuri publice împotriva unor persoane care nu aveau nimic de-a face cu învăţământul (dar care jucau în politica dâmboviţeană în alte părţi decât cele la care-i stătea mintea/ interesul d-rei Tunegaru), d-ra s-a afirmat şi prin poziţiile sale critice faţă de tarele din educaţie.
Printre „strategiile de înnoire a învăţământului” care-i treceau prin minte, d-ra s-a referit, în primul rând şi în mod repetat, la chestia personală care o frământa zadarnic de vreo 6 ani, căreia nu-i găsise până atunci o soluţie legală: „selecţia şi evaluarea cadrelor didactice”, căreia îi adăuga şi alte „strategii” inovatoare, precum: „abolirea repetenţiei, schimbarea programei şcolare în sensul insistării pe lectura funcţională şi critică.” Fără a intra în toate amănuntele care ne-ar permite să-i descâlcim firul incoerent şi interesat al susţinerilor sale pseudo-reformatoare, (o vom face, de va fi nevoie, cu altă ocazie), acum şi aici vom puncta doar câteva dintre aceste năstruşnice idei inovatoare.
Firul roşu al demersurilor sale anti îl reprezintă profesorii titulari (mulți dintre colegii ei de cancelarie, în general) care: „… sunt în al nouălea cer… obţin un post călduţ, de unde nu pot fi deranjaţi prea tare multă vreme, … se pot detaşa sau chiar transfera – titularii au mereu prioritate în faţa suplinitorilor”; în opinia dânsei, nu puţini sunt profesorii care se titularizează în mediul rural, „numai pentru a pătrunde în castă. Ei nu ajung să predea la şcoala aceea niciodată (şcoala la care se titularizează formal, n. n.), îşi iau concediu. În primăvara următoare se transferă în oraş.”! Altfel spus, o castă formată din iresponsabili interesaţi şi puturoşi versaţi, care stau în concedii medicale (până se transferă la oraş!) şi care blochează accesul în al nouălea cer al dascălilor tineri şi merituoşi, precum d-ra… Tunegaru!
Ce propune d-ra Tunegaru, în locul acestui sistem vetust de selecţie: „Soluţia pe care o propun este selectarea candidaţilor în interiorul şcolilor… propun ca şcolile să poată organiza concursuri în urma cărora să angajeze profesori. Rezultatul la examenul naţional de titularizare, rezultatul la concursul organizat în şcoală, interviul, opiniile părinţilor, toate acestea vor fi avute în vedere în selecţia profesorilor.” Şi, bomboana de pe tortul funerar al învăţământului, în care încă mai sunt nişte bieţi titulari cu treabă, devotaţi trup şi suflet meseriei de apostoli ai neamului, pe care o fac din conştiinţă și devotament desăvârșite: „Mai mult, propun desfiinţarea titulaturii pe post, o idee învechită care nu se mai potriveşte cu piaţa muncii. Profesorul poate munci ca orice alt angajat, în şcoală”! Așa… direct, hodoronc-tronc!
D-ra Tunegaru pare ruptă total de realităţile învăţământului românesc, încercând să expectoreze un nod imens, format doar din propriile-i frustrări şi refulări. Care nu par să fie prea puține.
Iată, printre altele, de ce:
– proaspăta stea naţională a răscoalei antisistem avea de mult în cap asemenea trăznăi reformatoare. Iată-le, exprimate public încă din toamna anului 2015, în acelaşi material de (auto)promovare, publicat în Dilema veche: „Titularii au întotdeauna prioritate în faţa suplinitorilor, marginalii sistemului. Titularii ocupă posturile cele mai bune la transferurile realizate cu complicitatea inspectorilor. Stînd în biroul lui, inspectorul cere şcolii să aprobe transferul, fără să fie interesat de situaţia actuală a postului. … Aflăm de la inspector că un oarecare profesor s-a titularizat în şcoală, iar suplinitorul pe care copiii îl iubeau şi părinţii îl apreciau trebuie să plece. Şcolii i s-a impus un angajat, despre care se speră că va fi un om de calitate. Propun ca mişcarea personalului didactic să fie desfiinţată în forma actuală. Cum n-ar mai exista titulatură, n-ar mai exista nici transferuri. Vrei să predai la o şcoală într-un oraş mare? Dai examen teoretic şi practic la o şcoală dintr-un oraş mare.”
Idei la fel de… ciuce are d-ra şi despre evaluarea profesorilor: „În paradigma actuală, evaluarea activităţii profesorilor este superficială…. Directorul trebuie să se asigure în permanenţă că orele se desfăşoară bine. În acest sens, propun instalarea în sălile de clasă a unor sisteme video şi audio. Actul didactic nu este un secret şi-atunci de ce să nu poată fi evaluat direct – atunci cînd acesta se desfăşoară – şi fără intruziunea directorului în clasă, care ar putea schimba comportamentul elevilor? Directorul va chestiona copiii, va urmări caietele acestora şi va discuta cu părinţii pentru a cunoaşte activitatea profesorului. Apoi va acţiona în consecinţă.”
Propunea ca şi părinţii să fie implicaţi în evaluarea profesorilor: „părinţii trebuie implicaţi în actul educaţional. Între părinte şi profesor trebuie să fie o colaborare strînsă. Profesorul care nu se poate plia pe spiritul unei clase nu trebuie să educe elevii acelei clase. Nu se face educaţie cu forţa. Profesorul nu trebuie să-şi impună felul de a fi, ci trebuie să se potrivească cu clasa lui şi să reuşească să comunice cu elevii săi. Vocea părinţilor trebuie să conteze în evaluarea unui profesor.”
Iar cuvântul din poveste, înainte încă este!
Repetenţia copiilor o preocupă în egală măsură, având şi propuneri pentru eradicarea acesteia: „Soluţia pe care am prezentat-o pe larg… presupune transformarea corigenţelor în restanţe pe care părinţii trebuie să le plătească. Elevul nu repetă clasa, ci rămîne alături de colegii săi, cu singura diferenţă că trebuie să participe la ore suplimentare săptămînal, care se vor finaliza cu un examen. Prioritatea educaţiei este elevul şi progresul acestuia”. Mă cutremur cât de pafaristă, de paralelă cu realul din şcoala românească este această tânără… vorbăreaţă! Dacă rata actuală a abandonului şcolar tinde spre 20%, iar marea majoritate a copiilor care părăsesc timpuriu băncile şcolii provine din rândul unor comunităţi/zone dezavantajate, din familii dezorganizate, aflate la limita de jos a supravieţuirii, cu un grad redus de educaţie şi de venituri, cum îi readuce la şcoală pentru un „program săptămânal suplimentar”!? Şi dacă asemenea specimene bătute de soartă continuă să lipsească, îi târâi aşa până în ultimul an de studii!? Ca să ce!? Să rămână cu asemenea… restanţe? De unde să plătească bieţii părinţi, când ei nu o fac nici în situaţiile pentru care există actualmente prevederi legale (cazul abandonului şcolar în timpul învăţământului obligatoriu)!?
Părinţii elevilor sunt o altă marotă a preocupărilor reformatoare ale junei profesoare (care trebuie nu numai implicaţi, ci şi loviţi fără milă dacă n-o fac): „Cred că elevii care dovedesc un anumit progres şcolar (de exemplu, media generală mai mare) trebuie să primească burse sociale sau o deducere a impozitelor părinţilor. În cazul în care copilul este indisciplinat, părintele poate primi o creştere a impozitului.” Are ce are cu impozitul, ca şi cum părinţii acestor copii ar plăti ceva statului! Când l-ar creşte, când l-ar micşora! Ce fac Moromeţii dintr-un om neinformat [(de)format din informaţia preluată doar din literatură]!
Şi mai lipeşte o etichetă (care i se pare potrivită) pentru o reformă autentică şi cuprinzătoare: „Şcoala nu trebuie să-i mai înveţe pe copii informaţii – găsesc singuri informaţii –, ci e datoare să asigure deprinderi esenţiale în formarea individului.” Aş întreba-o pe d-ra Tunegaru, (retoric, desigur!), cum poate face şcoala asta, dacă nu foloseşte (acumularea de) informaţii!? Cum poate forma „deprinderi esenţiale”? Doar prin… empatie!? Să nu ştie tocmai d-ra profesoară că „deprindere, i = f. 1) Însuşire dobândită cu timpul prin practică şi devenită trăsătură caracteristică; obicei; obişnuință. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiaşi activităţi; obişnuinţă. /v. a (se) deprinde”; sau că „a depride, deprínd, = vb. III. 1. Refl. şi tranz. A (se) obişnui, a (se) învăţa. ♦ Refl. A se familiariza cu cineva. 2. Tranz. A-şi însuşi cunoştinţe (temeinice) într-un domeniu prin învăţătură sau prin practică organizată, sistematică. ♦ A dresa. [Perf. s. deprinséi, part, deprins]. – Lat. depre(he)ndere.”!? Ce facem, scoatem aceste lexeme din dicţionare, sau propune dânsa schimbarea sensurilor cunoscute/acceptate până acum!?
Profesor de română fiind, d-ra s-a referit ab initio la necesitatea unei comunicări adecvate a cunoştinţelor: „exersarea comunicării prin abordarea unor teme interesante pentru copii este extrem de importantă. Şcoala trebuie să facă parte din viaţa elevului, şi nu să fie o obligaţie stearpă. O obligaţie a şcolii este aceea de a forma indivizi capabili să formuleze idei în scris şi vorbit. Interesul pentru comunicare trebuie să aibă o pondere semnificativă în programa şcolară, iar profesorii trebuie formaţi în sensul acesta”. Domnişoara umblă cu paradigme ferme (în sens platonician): „Subiectele de la Evaluarea naţională şi de la Bacalaureat sînt o ruşine care atestă că educaţia românească este departe de ceea ce se vrea a fi. În teorie, profesorii învaţă, din cărţile de metodică şi pedagogie, metode moderne, dar în practică ei aplică aceleaşi metode vechi care se potrivesc unui sistem de învăţare rablagit, care pune accent pe informaţie, şi nu pe formare”. Dânsa ştie, nu are îndoieli şi nu face interogaţii gratuite. Lasă impresia că ştie sistemul educațional în profunzime, de la firul ierbii, de unde vine cu soluţii irezistibile. Păcat că nu le vede decât doar o parte a presei! Și aia… degeaba!
Propunerile de acum nu diferă cu nimic de viziunea sa din 2015[15], având la bază aceleaşi frustrări. S-a schimbat doar modul de punere în scenă a temei! Dacă atunci (din motive diferite) propunerile sale năzbâtioase nu au făcut suficiente valuri, acum (în 2017, n. n.) s-a folosit din plin de contextul public anti… şi a utilizat cu isteţime canalele publice de comunicare.
Să fim bine înţeleşi: faptul că d-ra îşi propune să realizeze o „schimbare de perspectivă” a educaţiei este meritoriu. Discutabile sunt doar unele din strategiile şi direcţiile propuse de dânsa pentru atingerea acestui scop. Care exhibă un prea evident şi fetid iz de interes personal. De fapt, o necunoaștere a sistemului. De aici şi tendinţa acesteia de a se comporta cocoşeşte, urcându-se şi cotcodăcindu-şi interesele meschine de pe gardul ogrăzii educaționale, precum orătăniile dintr-o cunoscută poezie a lui George Topîrceanu.
De ce unii trăiesc drama, fiindcă… eu respect programa!?
Profesoara de limba şi literatura română (care se vrea non-conformistă), s-a autodenunţat pe Facebook, determinând un val de comentarii pro şi contra. Ea considera că Eminescu şi Slavici sunt prea prăfuiţi. Vetuste i se par şi baladele populare, sau „Amintirile” lui Ion Creangă, pe care a decis să le înlocuiască cu Micul Prinţ sau Cartea Junglei, mult mai… trendy pentru elevii dânsei. A se vedea supra, precum şi materialul de la nota [7]. Cred că tânăra profesoară ori trăieşte o dramă profesională (situaţie care a obligat-o să se autodenunţe public pentru nerespectarea conţinuturilor programelor de limbă şi literatură română din gimnaziu), ori râde în sinea ei de credulitatea multora dintre semenii săi. Din două, una. Tertium non datur!
Pentru că tânăra, în cazul în care nu este încercată de alte suferinţe (a căror rezolvare s-ar putea găsi printr-un alt fel de consult), nu se află în situaţia de a se compara existenţial cu starea dilematică şi cu soluţia finală la care a recurs tânărul Werther al lui Goethe. Oricum, pentru d-ra Tunegaru ar putea fi reprezentativă deviza inversă a mişcării literare romantic-raţionaliste Drang und Sturm, tradusă în oglindă „avânt şi furtună” (care poate să fie aplicat cazului în speţă cu sensul «prea mult „avânt”, doar pentru o „furtună într-un pahar cu apă”!»).
Demersul dânsei a atras replica promptă a criticului Nicolae Manolescu. Într-un articol publicat în România literară[16], acesta i-a atras atenţia ministrului educaţiei asupra pericolului care-i pândeşte pe elevi prin asemenea declaraţii-program, cerându-i să ia în calcul „incompetenţa unor dascăli de română şi eventuale măsuri de ameliorare a pregătirii profesionale. E vorba de un fenomen mult mai grav decât nerespectarea programei. Este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligaţia lui profesională. Nu elevul e de vină când crede că lumea lui Sadoveanu nu-l priveşte, ci dascălul care nu l-a convins de contrariu. Există târguri de joburi în fiecare an: un profesor, care ratează ocazia de a-l face pe elev (nu pe toţi, desigur!) să-i citească pe Sadoveanu, pe Creangă, pe Eminescu şi să-i înţeleagă, e mai bine să-şi caute de lucru în alt domeniu”. I s-a răspunde în răspăr, într-un articol „pe lângă”, plin de ifose şi pretinse explicaţii docte, departe de a satisface minimum de solicitări punctuale ale preopinentului (care se adresase ministrului educaţiei şi se referise la atribuţii ale ministerului)[17].
Adresându-se direct criticului, d-ra profesoară Tunegaru conchidea sentenţios: „Lipsiţi de responsabilitate, de măsură, de simţul realităţii, le cerem copiilor să citească, să comenteze poezii despre moarte, regrete şi bătrâneţe, iubiri pierdute sau imaginare, trădări, drame existențiale ale unor adulţi care par rupţi din altă lume, despre copilării ideale petrecute prin fân, cireşi, despre domnitorii şi familiile lor, despre haiduci, totul într-o limbă română veche care sună pe alocuri atât de străin. Când să fi crescut copiii aceştia şi să aibă atâta cultură, erudiţie încât să înţeleagă pe deplin proza lui Slavici sau a lui Eminescu? Sau de fapt nici nu contează copiii, ci numai impunerea acestor texte ale clasicilor. Sigur, le poţi citi doine, balade populare, Neamul Şoimăreştilor, Gura satului sau Baltagul, dar să nu uităm că ei vor trăi într-un viitor în care abilităţile de comunicare vor fi esenţiale la locul de muncă şi nu ne putem crampona de anumiţi autori obligatorii, pe motiv că parcurgerea lor ar forma un bun român.” Să reţinem pe retină partea din comentariu, referitoare la lipsa „de responsabilitate, de măsură, de simţul realităţii” a adulţilor care le cer copiilor „să citească, să comenteze poezii despre moarte, regrete şi bătrâneţe, iubiri pierdute sau imaginare… despre copilării ideale petrecute în fân, cireşi…”, pentru că ne va fi utilă mai jos.
Pe scurt, o dispută publică între un teoretician al educaţiei prin literatură şi o… practiciană, care sesizează punctual deosebirile dintre preocupările şi îndatoririle profesionale ale celor doi: „Domnul Manolescu nu observă diferenţa de viziune care aşază literatul şi educatorul la doi poli diferiţi în ce priveşte rolul educaţie (din text lipseşte i-ul final, pe care-l alătur cu generozitate cuvântului, n. n.). Pe mine, educatorul, mă interesează ce trebuie să facem la oră ca să obţinem de la elevi cele mai bune rezultate. Pe de altă parte, literatul este interesat de felul în care este predată literatura pentru ca marii noştri autori să fie onoraţi aşa cum li se cuvine. Pe dumnealui îl interesează mijloacele – utilizarea textelor autorilor canonici – pe mine mă interesează scopul, obiectivele activităţii educaţionale”. Şi-n corul postacilor, împărţit între suporteri şi adversari, dl Manolescu şi-a luat porţia de admonestare publică.
Așa este că v-am menținut treaz interesul!? Pentru că acest articol – realizat în anul 2017 – este ceva mai mărișor, îl parcelăm în așa fel încât să menținem viu interesul cititorilor. Iar la sfârșit – dacă o să se impună acest lucru – o să-l actualizăm și cu date mai proaspete despre subiectul nostru. Nu de alta, dar ar fi păcat să pierdem ocazia de a înțelege cine ne vrea binele educațional și – mai ales – cum înțelege să ni-l strecoare pe gât. Ca pe o doctorie administrată unui țânc, cu toată forța libertății cuvântului și altor drepturi specifice unei societăți democratice!
DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!
Iar până atunci, vorba lui Caragiale…
Să fiţi sănătoşi şi veseli!
ŢINEŢI APROAPE!
– Va urma –
TIBERIU M. PANĂ
____________________________
Fotografiile care ilustrează materialul îmi aparțin.
Din motive independente de voința noastră, este posibil ca unele din materialele aflate la link-urile de mai jos să nu mai fie accesibile (așa cum erau în 2017, anul elaborării acestui articol).
[12] http://hunedoaralibera.ro/angajati-ma-pentru-cv-ul-meu-sa-lucrez-pentru-dumneavoastra/
Vezi şi: http://www.votez.info/candidat/stelian-bogdan-ene
[14]http://bacalaureat.edu.ro/2006/rapoarte/VS/lista_unitati/1405/rezultate_finale/dupa_medie/page_8.html Tânărul a avut a 75-a medie din cei 129 de reuşiţi din liceu.
[15] http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/educatia-in-dezbatere
O altă propunere poznaşă (provenind din străfundurile preocupate ale aceleiaşi minţi), se referea la desfiinţarea repetenţiei: „repetenţia este o practică învechită, periculoasă pentru copilul repetent, dar şi pentru clasa în care acesta ajunge. A lăsa un copil repetent înseamnă a-l distruge, căci el va fi un exclus care va trata şcoala cu agresivitate. Toţi copiii sînt la fel de buni sau răi, numai că reacţionează diferit la ceea ce se întîmplă cu ei. Este inacceptabil să sacrificăm anumiţi copii pentru a oferi un exemplu celorlalţi”.
Şi în acest material – „adus cu poşta” – d-ra profesoară propune o soluţie aiuritoare pentru eradicarea repetenţiei şi anume cea detaliată într-un articol anterior, pe care-l şi citează: „Soluţia pe care am prezentat-o pe larg în articolul citat presupune transformarea corigenţelor în restanţe pe care părinţii trebuie să le plătească. Elevul nu repetă clasa, ci rămîne alături de colegii săi, cu singura diferenţă că trebuie să participe la ore suplimentare săptămînal, care se vor finaliza cu un examen”.
Vezi expuse pe larg asemenea „instrumente moderne de dezîndobitocire”, la link-ul: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/romania-repetenta-o-problema/
În articol, cu modestia-i bine cunoscută deja, d-ra zice: „Din punctul meu de vedere, măsura pecuniară este de preferat” şi detaliază soluţia imaginată de dânsa: „La finalul studiului suplimentar, elevul cu o restanţă dă un examen. Dacă nu promovează acest examen, copilul rămâne cu aceeaşi restanţă, iar părintele trebuie să plătească încă o dată aceeaşi sumă. În acest fel, părintele va fi cointeresat de rezultatele şcolare ale odraslei. Cu alte cuvinte, propun mutarea fricii din sânul copilului în cel al părintelui.” Ce mai, rămâi m(am)ut de uimire!
[16] http://www.romlit.ro/ce_face_ministerul_educaiei_nationale
Articolul mai poate fi citit la link-ul: http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/ce-face-ministerul-educatiei-nationale
Autorul exprimă crezul său, acordând circumstanţe atenuante persoanelor din speţă: „Ce comoditate să te bazezi pe lenea elevilor, în loc să te străduieşti să le pui mintea la lucru! Să-i faci să înţeleagă că lectura îi formează ca oameni. Şi că îşi fură singuri căciula când nu citesc sau când copiază. Nu ţin să fiu mai dur decât atât, aşa că spun comoditate, şi nu lipsa vocaţiei.
Pe de altă parte, nu mi se pare normală uşurinţa cu care Ministerul Educaţiei autorizează programele şi manualele. Dacă ele ar fi impecabile, atunci, da, am putea vorbi de indisciplină când dascălul nu le respectă. Nu şi când ridică întrebări delicate. Ca şi temele la concursuri şi examene. Tot mergând din reformă în reformă şi din amendament la lege în amendament, de la mijlocul deceniului 1990 şi până azi, şcoala a cam luat-o la vale”.
Recent, criticul a revenit asupra temei şi personajului central al acesteia: https://www.agerpres.ro/cultura/2017/05/09/nicolae-manolescu-pericolul-ca-unii-dintre-marii-scriitori-sa-dispara-din-manuale-nu-e-de-ignorat-16-35-32
Criticul a exprimat unele opinii despre preconizata reformă curriculară din gimnaziu: http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/fara-clasici-in-manuale-la-orele-de-literatura-se-vor-studia-postari-on-line-si-chiar-sms-uri-677802
[17] http://www.contributors.ro/editorial/%C8%99colarii-utili-ai-domnului-manolescu/
_________________________
AC / DC – IT’S A LONG WAY TO THE TOP (IF YOU WANNA ROCK ‘N’ ROLL)
Delia & Deepcentral – Gura ta (Official Video)
A avea gură mare = a vorbi mult și tare.
Notă: Gura mare, în această expresie, este o figură de stil sugerând, de fapt, un debit verbal mare și un ton acut.
Periegheze 