Femeia cafenie

Femeia pe care la Brăila am iubit-o
într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi din piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
părinții, bunicii purtaseră poate odată
în nări un inel.

Gura îi era ca o ventuză.
Sânii fierbinți ca niște pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:
– La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în U.S.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupări de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.
M-a iubit?…M-a mințit?
Vedea – cine știe – în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.
În port la lumini de fanare
robii descărcau un vapor de lignit.

Alte poezii de Constant Tonegaru.

Citește poezia Femeia cafenie – de Constant Tonegaru – (re)postată pe 30 iunie 2024;

Constant Tonegaru (născut pe 13 februarie 1919, la Galați – decedat la 10 februarie 1952, la București), a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism. Un destin care a rupt „liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren” și căruia „târziul” i-a sosit la doar 33 de ani, ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Critica literară îl grupează pe poet, alături de Geo Dumitrescu, Ion Camion și alții, în rândul „generației pierdute”. Mai mult decât ceilalți colegi de generație, poetul nu a avut răgazul să dea întreaga măsură a potențelor lui lirice.

• funcţionar la Direcţia Generală P.T.T., Oficiul liniilor Bucureşti I (1939-1943);
• încorporat ca soldat la Regimentul 8 Călăraşi, dar lăsat la vatră din motive de sănătate (1943);
• funcţionar diurnist dactilograf la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor (1943-1944);
• şi-a câştigat existenţa lucrând ca muncitor zilier, reparator şi confecţioner de diferite obiecte, dactilograf;
• a frecventat cenaclul Sburătorul condus de Eugen Lovinescu;
• a fost arestat de autorităţile comuniste în martie 1949 pentru activitate în cadrul Asociaţiei „Mihai Eminescu” (înfiinţată în 1945), pentru ajutorarea intelectualilor persecutaţi de noul regim.

Citește și materialul Costant Tonegaru, victimă a comunismului

Vezi în revista Memoria, nr. 90 (1/2015) articolul Constantin Tonegaru (1919 – 1952) – destinul unui poet

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă
Mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
Să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă.”

_________________

Femeia cafenie – Constant Tonegaru

Rezistenţa prin cultură: poetul Constant Tonegaru (@TVR Cultural)

Constant Tonegaru – Singur în Celulă

Aici pământul s-a scurtat de-o șchioapă
Și timpul, scos din lume, e pustiu;
Eu sunt acel ce s-a trezit în groapă
Și nu-și aduce-aminte c-a fost viu.

Pe fresca plăsmuirilor din viață
Un braț nemilostiv a tras cu var.
Nici chipuri, nici culori nu trec prin față,
Doar albul aiurit și mortuar.

Și parc-ating augusta veșnicie
Zăcând adânc în golul absolut.
O zi se scurge, lungă cât o mie
Dar câte mii se scurg într-un minut?

Sărmane suflet meșter pe ruine
Ce-a mai rămas din tot ce-ai făurit?
Nu prețuiesc nici cât un mărăcine
Și-atât sunt viu, cât știu că n-am murit.

Nădejdea însăși suptă de-ndoială
O tot ascund și iarăși o desfac.
E ca o jerbă artificială
Cu verdele uscat și dat cu lac.