Destinul

Destinul mi-e să n-am niciun destin.
Destinul mi-e să port alte destine.
Un geam să fiu, strălimpede, străin,
să vă vedeţi pe voi, privind prin mine.

Să nu vă aburească suflul meu
în niciun fel fereastra către lume.
Să nu exist – şi-aceasta-i cel mai greu;
şi ce e mai uşor – să n-am un nume.

Familia o am şi nu o am.
Grădina verii în zadar mă-mbată,
iubirea mea e floarea de pe ram
ce fără fructe piere scuturată.

Iubirea mea ţi-i poate anotimp.
Eu totu-i dau şi nu-mi păstrez nimica.
Doar amintirea murmura prin timp:
Frumoasă-i bucuria, Veronica…

Şi aş fi vrut, atâta aş fi vrut
într-un urmaş să-mi recunosc iubitul.
Dar nu mi-e dat firescul început
pe care-l naşte de-obicei sfârşitul.

Şi nu pot încă soartei să mă-nchin.
Străină-s nu de voi, ci doar de mine.
Destinul mi-e să n-am niciun destin,
destinul mi-e să port alte destine.

Alte poezii de Veronica Porumbacu.

Veronica Porumbacu (născută Schwefelberg, născută la 24 octombrie 1921, București, România – decedată la 4 martie 1977, București, România) a fost o poetă, prozatoare, memorialistă, autoare de literatură pentru copii și traducătoare română.

În poeziile sale din epoca proletcultistă (anii ’50), Veronica Porumbacu cântă eroii naționali ai clasei muncitoare. Veronica Porumbacu a fost membru în Partidul Comunist Român din 1945.

A fost căsătorită cu criticul literar Mihail Petroveanu. Cuplul a murit în timpul cutremurului din 1977 în apartamentul lor de pe strada Colonadelor, în vizită la ei aflându-se A. E. Baconsky cu soția sa, Clara, precum și Mihai Gafița cu soția sa, toți decedând în urma prăbușirii blocului Continental, în care se aflau.

_______________________

Vor trece ani – Veronica Porumbacu