Coşmar – de Nicolae Dabija

Coşmar

În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni”.

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi, –
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru”.

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut…

Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai… c-am uitat „maldaveneşte”.

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi – afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
Iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

… Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule”, cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-vai să cârteşti,
că-astă ţară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

… În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne, fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

Alte poezii de Nicolae Dabija.

Nicolae Dabija – 70 de ani de la naștere – Biblioteca Târgoviște în  serviciul comunității

Nicolae Dabija (născut la 15 iulie 1948, Codreni, raionul Cimișlia, R.S.S. Moldovenească – decedat la 12 martie 2021, Chișinău, Republica Moldova) a fost un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române (din 2003) și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (din 2012).

________________________________

Nicolae Dabija – scriitor, poet, romancier…

Nicolae Dabija, poezia Coșmar

Interviu cu Nicolae Dabija, semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova

Cele mai frumoase poezii I Balada – Nicolae Dabija

In memoriam Nicolae Dabija: „Cât trăim pe acest pământ” (Cât trăim – Nicolae Dabija)

Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie , un sat natal
O clopotniță pe deal.

Cât avem o țară sfântă,
Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor
Mai avem un viitor
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.

Sunt suflet din sufletul neamului meu – Nicolae Dabija

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.