CAROL I – un rege întemeietor de dinastie!

Motto: Căci, precum o vită de povară, dacă i se scot ochii, nu mai e bună de nimic, tot aşa, dacă din istorie se lasă la o parte adevărul, ceea ce rămâne e o simplă poveste nefolositoare. – Polibiu

Pe 11 februarie 2021 s-au împlinit 155 de ani de la abdicarea silită a lui Alexandru Ioan I, domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Faptele lui măreţe au reprezentat un capăt de pod în istoria noastră, punând o temelie trainică modernizării statului român. Pe care trebuia ridicat edificiul viguros al unui stat european, nu doar prin aşezarea sa geografică pe acest continent. Această operă i-a revenit lui CAROL I (1866-1914) şi clasei politice pe care a modelat-o.

 În funcţie de interesele şi comandamentele politice ale vremii în care s-a scris despre ei şi faptele lor, Regii României au fost prezentaţi diferit. Tocmai aceste condiţionări politice au făcut ca asemenea abordări ale unor contestatari ai regimului monarhic şi / sau dinastic, să fie tributare încălcării adevărului istoric. De un asemenea tratament s-a bucurat şi CAROL I.

Prin prevederile actului normativ întemeietor – Constituţia din 1866 – s-a instaurat monarhia constituţională ereditară.

10.05.2021 CAROL ICarol I (pictură de George Peter Alexander Healy)

Într-o lume levantină – deşi foarte tânăr (la începutul domniei sale avea doar 27 de ani) – Carol I s-a impus prin puterea exemplului personal, probând existenţa unor calităţi pe care puţini le bănuiau atunci când a descins în ţară: aristocrat şi… moderat, sobru şi prudent, abil şi perseverent, ordonat şi loial, ceremonios şi practic, modest şi muncitor, econom şi patriot, corect şi punctual. A fost un bun mediator, ceea ce i-a permis să devină arbitrul unei vieţi politice agitate; extrem de disciplinat şi răbdător, bun organizator şi excelent strateg. S-a adaptat vieţii politice româneşti, creditând cu încrederea sa pe mulţi dintre politicienii tineri, pe care i-a simţit ca fiind devotaţi – ca şi el – înfăptuirii dezideratelor naţionale. Din care s-a constituit „clasa” politică românească, realizatoare a independenţei şi unităţii naţionale, înfăptuitoare a tuturor reformelor modernizatoare în administrarea statului şi politica externă (a cărei conducere şi-a asumat-o monarhul, convins că şi pe plan internaţional „interesele naţionale primează”).

Regimul politic instaurat atunci se întemeia pe aplicarea principiului separării puterilor în stat (asigurând o poziţie privilegiată şefului statului, care acţiona atât în cadrul puterii legislative, cât şi în cadrul celei executive). Monarhia a instaurat şi a menţinut un regim politic întemeiat pe constituţionalism, asigurând modernizarea treptată a statului, prin preluarea modelelor occidentale, chiar dacă – aşa cum au făcut-o în acelaşi timp cu noi Suedia şi Japonia – implementam „forme”, pentru care încă lipsea… „fondul”!

Înţelegând necesitatea efectuării reformelor şi asumându-şi dezideratele naţionale româneşti, Carol I a contribuit decisiv la înfăptuirea lor şi la modernizarea statului prin reforme administrative, politice, militare, instituţionale, comerciale, economice, culturale (a încurajat dezvoltarea artelor şi ştiinţei etc.). A asigurat modernizarea infrastructurii rutiere, fluviale şi maritime, iniţiind un amplu proces de construcţii civile şi militare în toate oraşele din ţară. Prin toate acestea a asigurat transformarea statului dintr-o anexă privilegiată a unui imperiu muribund, într-un factor de echilibru în zona Balcanilor.
Actul / lovitura militară de stat din 11/23 februarie 1866 – precum multe alte momente cruciale din istoria noastră modernă – a fost apreciată diferit de-a lungul vremii: de la „o murdară conspiraţie de politicieni” (conform unei aprecieri a lui Nicolae Iorga, preluată şi folosită copios şi de corifeii de ieri şi de azi ai… autohtonismului biruitor), la considerarea actului drept „începutul revoluţiei române pentru independenţă” (V. Russu în 1976; ulterior şi alţii).

10.05.2021 TABLOU    Gh. Tattarescu – 11 Februarie 1866 – România Modernă

Ceea ce se zidește cu înțelepciune și cu dor de țară, trainic rămâne Carol I

În lunga sa domnie, Carol I (1866-1914) nu şi-a încălcat niciodată angajamentul asumat în 1866, atunci când a declarat: „Eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi pe cea rea”, adăugând: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român.” Lucru adevărat, deoarece din chiar prima zi a prezenţei sale în ţară se realizase prin lege… împământenirea sa, adică acordarea cetăţeniei române.
Nu o dată s-a confruntat cu „fanariotismul politicianist” al unora dintre contemporanii săi „roşii” (în 1870 – mişcarea numită „Republica de la Ploieşti”; în 1871 – incidentul de la sala Capşa din capitală etc.), evenimente care l-au determinat pe Carol să-şi dovedească versatilitatea – ameninţând cu abdicarea – pentru a obţine constituirea unui guvern stabil.

Încoronat ca rege – la 10 mai 1881 – cu o coroană plămădită din oţelul unui tun capturat de români la Plevna, Carol a declarat: „Coroana cea mai frumoasă este cea şi va rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui”.
Până în anul 1897 – când Spiru Haret a iniţiat legea prin care „Ziua de 10 mai se instituie ca zi de serbare şcolară pentru toate şcolile din ţară” – nu exista o asemenea tradiţie. Tributari unor reflexe dobândite în timpul regimului comunist – când învăţământul constituia laboratorul ideal pentru tot felul de experimente… sociale, (de care nu s-a scăpat în totalitate), multora le este mai simplu să își imagineze că asemenea lucruri se întâmplă dintotdeauna.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea, Carol I a iniţiat sistemul rotativei guvernamentale: Regele aducea la putere celălalt partid politic – căruia îi încredinţa organizarea alegerilor parlamentare (pe care le şi câştiga). Se asigura astfel o majoritate parlamentară care îi permitea să guverneze. În acest sens sunt binecunoscute spusele omului politic Petre P. Carp – „Maiestate, daţi-mi guvernul şi vă dau Parlamentul”! Sau recunoaşterea francă a acestei realităţi a vremii: „În România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”!

Numai prin închinarea tuturor înaintea interesului obștesc se pot întemeia statele puternice și societăți sănătoase – Carol I

Au devenit memorabile multe din spusele lui CAROL I:

  • „Nu uitaţi că, mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală, numai, le poate apăra de învingere şi nimicire”;
  • „Legea şi dreptatea au dominat sub mine, am introdus ordine şi siguranţă în finanţe şi am avut grijă să fie disciplină perfectă în armată”;
  • Popoarele care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele însele, căci pretutindenea monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitoare”;
  • „Istoria ne arată că o națiune care ține la dezvoltarea artelor și a științelor, ajunge lesne acest fericit scop, care este mărirea, tăria și independența unui popor”;
  • „Prin știință și lumină putem, numai, întări prezentul și prepara bazele solide ale unui viitor prosper. Puterea unui stat modern se măsoară mai ales după gradul culturii sale intelectuale”;
  • „Numai prin stabilitate se poate asigura o instrucțiune serioasă și solidă. Pentru mine, văd temelia învățăturii în școlile normale, prin cari se formează institutori pentru școlile rurale și primare; acolo, dar, este începutul instrucțiunii unui popor”;
  • „Conservarea cu sfințenie a mânăstirilor și a bisericilor trebuie să fie cea mai scumpă datorie pentru fiecare din noi, căci ele nu numai că sunt sfintele noastre locașuri, ci și monumentele de căpetenie ale istoriei Strămoșești”;
  • «„Nimic fără Dumnezeu“ este deviza Casei mele! Pe dânsul dar, A-Tot-Puternic, îl rog pururea spre a face prosperă și fericită scumpa noastră Românie»;
  • În ziua aceea voi fi pe deplin mulțumit, când fiecare Român va ști să scrie și să cetească: atunci traiul său moral și material va fi asigurat”;
  • „Tare și mândru prin încrederea națiunii, tare prin brațul fiilor ei, tare prin conștiința responsabilității pe care am primit-o deodată cu misiunea de a lucra la realizarea aspirațiunilor naționale, nu voi cruța nimic din ce ar putea să asigure triumful armatelor noastre și recunoașterea Ro­mâniei ca stat absolut independent.” – 10 mai 1877;
  • „Nu uitați niciodată că drapelul este simbolul patriei! Cea mai mare onoare pentru voi este de a vă da viața pentru a-l apăra și a-l păstra în mâinile voastre, făcându-l pururea să fâlfâie peste toate obstacolele ce va învinge vitejia voastră.” – 17 iulie 1877;
  • Independența ne-am câștigat-o cu sângele nostru, și deci ne-o datorim numai nouă.” – 9 februarie 1878;
  • „Numele de Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan vor rămânea neșterse în istoria țării!” – 12 mai 1878;
  • „Națiunea are o adâncă încredere în biserica sa, care izvorăște din conștiința ce are că, în momente de grele încercări, va găsi numai într-însa un reazem puternic”;
  • Am adus o inimă caldă și voința hotărâtă de a-mi închina toate puterile fericirii României, având o singură ambițiune, aceea ca numele meu să fie înscris alăturea cu acelea ale fiilor prea iubiți ai patriei.”

10.05.2021 CAROL

Să conduci cu o mână de fier, într-o mănuşă de catifea – Carol I

Aprecia politicienii, pe Preşedintele Consiliului de Miniştri (prim-ministrul de astăzi), în funcţie de utilitatea lor, «căci majoritatea în Cameră nu înseamna nimic, omul de la „cârmă” era totul».
A devenit mareşal onorific al armatei imperiale ruse (1909) pentru serviciile aduse de România în timpul războiului din 1877-1878.
Participarea României la al doilea război balcanic (1913) a marcat un moment important în afirmarea României şi a regelui în relaţiile internaţionale.

Ion G. Duca – remarca atitudinea distantă, excesiv de protocolară a regelui care „ţinea pe toată lumea la distanţă şi pentru nimic în lume nu s-ar fi scoborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase”. A instituit regula „degetului regal” – nu întindea decât degetul arătător al mâinii drepte; doar pentru apropiaţi sau pentru membrii familiei existau excepţii: două degete sau toată mâna.
Ca un rânjet al unei istorii neascultătoare – care a ţinut morţiş să-i ignore faptele politicii sale externe (bazată pe profitabila alianţă cu Puterile Centrale), la 18 septembrie/1 octombrie 1914 a semnat ultimul act major din viaţa sa – Convenţia secretă cu Rusia – imperiu care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, admitea dreptul României de a anexa provinciile cu populaţie românească aparţinând Austro-Ungariei. A făcut-o deoarece știa că Rusia nu dădea niciodată nimic de la ea. În cazul în care sfârşitul războiului ar fi găsit-o în tabăra învingătoare (cum n-a mai fost să fie!), odată greul trecut, ca şi altădată, Rusia și-ar fi promovat doar propriile sale interese imperiale, așa cum făcuse și în 1878.

10.05.2021 Carol 1

S-a stins din viață la doar câteva zile după, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, preocupat de faptul că România nu a dat curs tratatului de alianţă cu Puterile Centrale. Poate că a fost „soluţia” pe care a găsit-o, pentru a pune capăt „tragediei conştiinţei” sale. S-a retras „de pe lumea aceasta” – aşa cum scria I. G. Duca – pentru a lăsa cale liberă încheierii unei alianţe cu Antanta împotriva Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor naţionale româneşti stăpânite de monarhia dualistă.

România modernă este făcută de Români – Carol I

A fost un OM care s-a achitat cu brio de atribuţiile calităţii sale de monarh. A fost un fin cunoscător şi un abil manipulator al sfetnicilor săi politici, de calităţile şi defectele cărora a ştiut să se folosească. Aşa cum, peste ani, a făcut-o şi regele Carol al II-lea.

Preocupat de imaginea sa şi a instituţiei monarhiei în conștiința contemporanilor săi şi a posterităţii, Carol I a sprijinit financiar acţiunea de restaurare a numeroase lăcaşuri de cult (precum biserica Trei Ierarhi din Iaşi), cărora, conform vechii tradiţii voievodale româneşti, le-a acordat şi numeroase danii.

A fost un român care a rămas neamţ, care a introdus rigoare, punctualitate, ordine şi principii ferme, într-o lume dominată de cutuma orientală „lasă-mă să te las”!

A fost beneficiarul unei domnii lungi şi a lăsat în urmă mulţimea faptelor care au schimbat la faţă o ţară care – la începutul domniei sale – îşi căuta calea pentru a ieşi din feudalism şi orientalism. Pe care, cu inerente neîmpliniri şi stângăcii, a reuşit să o plaseze pe calea modernizării şi europenizării.

Poate cel mai bine descrie acea perioadă – în care Carol I şi I. L. Caragiale au fost contemporani – istoricul ieşean Gheorghe Platon: „Societatea românească a timpului (1878-1914, n. n.), ca orice societate aflată în plin proces de creştere, de dezvoltare, de maturizare, prezintă un aspect foarte contradictoriu sub raportul repartizării bogăţiei, a condiţiei sociale, moravurilor ş. a. Societatea vremii nu trebuie înţeleasă doar în lumina criticii virulente pe care, cu un inegalabil talent, a întreprins-o Caragiale, de pildă. Critica scriitorului, practic este conservatoare, făcută de la dreapta. Societatea vremii însă, aflată în plină prefacere, prezenta aspecte contradictorii. Ea nu trebuie apreciată după mulţimea aspectelor negative care marchează trecerea diverselor categorii de indivizi de la o stare la alta, vădeşte lipsa de aderenţă la principiile vieţii şi ale ordinii noi, ci în raport cu ceea ce  are ea valoros şi durabil. Din nefericire, epoca asupra căreia stăruim nu a avut şi cântăreţi de talia acelora care au criticat-o.”

N-ar exista final mai corect al acestui articol decât spusele lui Carol I, care a fost un mare om de stat: „Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene… Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»”!

DUMNEZEU SĂ NE ŢIE,
CĂ CUVÂNTUL DIN POVESTE,
ÎNAINTE MULT MAI ESTE!

Iar până atunci, vorba lui Caragiale…

Să fiţi sănătoşi şi veseli!

ŢINEŢI APROAPE!

– Va urma –

TIBERIU M. PANĂ

___________________________________

 

Formația vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann” – Nu mai poci de ostenit

Trei Parale – Bazar II – Cântări din veacul al XIX-lea (2012)

01 Cântecul lui Barbu Lăutaru 0:00 02 Cum dai lele laptele și Brăileanca 4:24 03 Geamparale de la Dăeni 8:03 04 Când toca la Radu Vodă 11:25 05 Două dansuri muntenești 16:08 06 Nu mă pedepsi stăpână 21:09 07 Pe mine ce m-a mâncat 24:57 08 Decât ruda și vecinu’ 29:26 09 Maneaua turcească de la Clejani 33:55 10 Grele chinuri m-au cuprins, Hora lui Zlotea și Aolică ce văzui 37:46 11 De când s-a dus neica-n lume 45:28 12 Cântecul evreiesc al lui Berucai 49:49 13 Ma yofus (Cântec evreiesc) 52:51 14 Bate-o sfântu’ de lupoaie 55:46

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.