Pe noi, cei care nu avem „animale de companie”, cine ne apără!?

Motto: „- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească?
Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte…”
I. L. Caragiale, Bubico

Nu despre iubitorii de animale şi dragostea devoratoare a acestora pentru animalele şi / sau păsăricile lor de companie este vorba aici. Iubească-le cât cuprinde şi să le pupe-n bot / cioc când, unde şi cât vor.

Este vorba de aroganţa, superioritatea, tupeul şi nesimţirea pe care le manifestă unii dintre aceştia în relaţia stradală cu noi, cei care, cu sau fără treabă, ne scoatem doar propriile fiinţe în spaţiul public. Noi, cei fără de animăluţe / păsărici de companie scoase la preumblare. Nu discutăm aici despre măsura în care nouă, celorlalţi, ne plac aceste fiinţe. Sau dacă am avut / avem şi noi câini / dulăi de pază etc., pe care nu-i scoatem să-şi bălăngăne coada stufoasă şi urechile clăpăuge prin centrul oraşului.

Pentru că, oriunde te uiţi în jur, te minunezi: toate zarzavagioaicele ostroveniste şi toate precupeţele de duzină şi-au tras câte un animal de companie (un câine, cele mai multe dintre ele)! Pe care, au n-au treabă, cât este ziulica de lungă îl fâţâie printre blocuri. Să le vază dujmancele lor şi să moară dă năcaz!

Toţi amploiaţii şi bugetivorii rataţi, ţăţimea colocatară şi cocalară, muncitorimea scăpătată, care aşteaptă zadarnic sumele compensatorii promise după disponibilizare, îşi însoţesc consoartele / concubinele, acompaniaţi de 1-3 animale:

– dulăi care ar trebui să fie scoşi în spaţiul public numai în lesă şi cu botniţă, care te amuşinează extrem de interesaţi;

– căţeluşe simpatice, ale căror stăpâne – conform unor cutume adânc înrădăcinate în comportamentul tinerilor – sunt în continuare admonestate amical de către unii băieţi cu vorbe devenite clasice, transmise din generaţie în generaţie! Pe care pudoarea ne împiedică să le reproducem în public.

Toţi debordează de o energie care, spre bucuria stăpânilor, îi propulsează de la o margine la alta a trotuarului. Indiferent de lăţimea acestuia sau de densitatea pietonilor, aflaţi pe-acolo întâmplător sau nu! Oricum, sub privirile încurajatoare şi admirative ale fericiţilor proprietari. Mândri şi ei de această lecţie de sănătate a animalelor de companie (mârtani şi jderi, ratoni şi sconcşi, soboli şi nevăstuici, dulăi şi potăi, cabaline şi babuine etc.) sau a păsăretului din stolul care-i acompaniază permanent pe unii sau, doar pasager, pe alţii (guguştiuci şi cuci, ciori şi cocori, pupeze şi cinteze, ulii şi maimulii etc.).

Nu mai spun de clipele fericite când, circulând din sensuri diferite, se intersectează două sau mai multe asemenea potăi! Unele, care se cunosc şi se agreează, îşi manifestă zgomotos bucuria revederii (mai ales în perioada rutului, comportându-se posesiv). Altele, care aparţin unor rase canine care nu prea fac casă bună împreună, datorită comportamentului lor agresiv, creând panică şi confuzie printre bieţii şi nevinovaţii trecători. Nevoiţi să coboare de pe trotuar şi să circule pe carosabil, pentru a evita să devină victime colaterale ale relaţiei inamicale dintre nişte javre, însoţite de nişte bipezi inutili.

După acest scurt expozeu, o concluzie se impune deja: în municipiul Râmnicu Vâlcea câinii îşi plimbă stăpânii, nu invers! Îi trag (la propriu!) când şi încotro vor ei, indiferent de mărimea unora sau a celorlalţi. Li se asigură o totală libertate de mişcare în spaţiul public! Nu contează că vin vijelios şi ameninţător spre tine, pieton umil, că există riscul să te împiedici sau să calci pe ei! Stăpânii te privesc cu un aer superior (ce ştii tu, trecătorule cu chip de lut ce înseamnă adevărata iubire animalicească…)! Și-ţi zâmbesc condescendent, aşteptând parcă scuze din partea ta! Pentru că-i conturbi tocmai când îşi manifestă dibăcia de dresori experimentați, atunci când încearcă să strunească instinctele de fiară ale jivinelor cu colţi de oţel, pe care le plimbă pe… trotuar! Fiecare trepăduş cu lesă se crede un Cesar Millan autohton, dispus să ofere gratuit asistenţei juvenile proba competenţelor sale de dresor. De fapt, un simplu chiorăitor de maţe goale şi fripte!

Sculele moderne (prin care stăpânii ar trebui să-şi ţină dulăii în frâu) sunt întinse la maximum, potăile revendicându-şi dreptul la libertate şi la o distanţă de circa 8-10 metri de aceştia. Unii apropitari sau tocmiți, care se consideră mai potenţi fizic și financiar, îşi permit să scoată concomitent la plimbare câte două – trei cotárle; care se încurcă în curele, având orizonturi stradale diferite.

În zona verde adiacentă în dreapta / stânga trotuarului, pe care o perie şi o aspiră de mirosuri, din loc în loc, îşi lasă o parte din prea plinul băşicii udului, ritual cu rol de semnalizare şi de atenţionare a concurenţei patrupede. Sau, lăsaţi pe picioarele din spate și total relaxați, se slobozesc de reziduurile mai mult sau mai puţin solide, spre admiraţia încurajatoare a companionilor bipezi. Că doar d’aia îi scot la că(l)care… pe iarbă! În asemenea momente, potăile se comportă atât de normal încât te gândeşti că dacă – prin simpatie – te-ar apuca şi pe tine pohta de a lăsa sub soarele stradal urmele aceloraşi necesităţi fiziologice presante, (neavând unde să ţi le satisfaci… contra cost, deoarece în spaţiul public al municipiului nostru drag, nu prea mai există locuri amenajate pentru asemenea nevoi organice) ajungi să regreţi că nu eşti câine, pentru a le putea lăsa şi tu oricând şi oriunde!

Ajungi să invidiezi animăluţele şi păsăruţele de companie pentru că, având o asemenea companie, dăruiesc tuturor citadinilor urmele urât mirositoare ale trecerii lor zilnice prin urbe! Și care, udate abundent de ploile diluviene şi stârnite de vântoase, devin adjuvantul ideal pentru tratarea suferinţelor de orice fel ale tuturor pietonilor, indiferent de sex şi vârstă: fete şi băieţi, femei şi bărbaţi, moşi şi babe.

Sunt şi stăpâni care stau la taclale pe câte o bancă (în parcuri, pe faleze, te miri pe unde), care îţi spun cu glas de pitulice că ditamai dulăii care-ţi sar în faţă şi te amuşinează fioros, eliberaţi intenţionat de toate constrângerile legale, sunt cei mai cuminţi, cei mai blânzi din lume şi că nu (te) muşcă! Exact ca-n Bubico, schiţa lui Caragiale! Deşi moftangiii n-au avut tangenţe cu literatura decât la jocurile de cărţi de pe spaţiul verde din faţa sau din spatele blocului! Ce ar merita să le spui!? Că-s nesimţiţi, deoarece atunci când ne pretind să ne lăsăm iscodiţi cu nasul sau cu colţii de ditamai potăile, ignoră cu bună ştiinţă dreptul nostru la siguranţa persoanei!? Drept pe care noi, cei mulţi şi neplimbători de câini prin spațiul public, nu înţelegem să-l înstrăinăm sau să-l partajăm cu alţii. Nici cu primarii, nici cu apropitarii de enoţi şi coioţi.

Şi ajungem la partea cu… darul, dar nu la dat cu parul! Ar trebui să se ştie că obligaţia protejării noastre de acest pericol revine tot administraţiei publice locale. Numai că dl. Mircia GUTĂU, pare să fie mai preocupat de viitoarea sa campanie electorală – din anul care o să vină – decât de problemele cetăţenilor oraşului. Pe care are obligaţia legală să-i protejeze şi din punctul acesta de vedere. Adică să-i apere de potăile de orice fel. Indiferent de numărul picioarelor acestora şi de năravurile lor… lumeşti. Unele, cele din fire, fără lecuire!

Atribuţiile primarului sunt expuse in extenso la art. 68 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, astfel:

Art. 68 alin. (1) Primarul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale;…

n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, republicată, (în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146/ 27 februarie 2014): Prin câini agresivi se înţelege: a) orice câine care, fără să fie provocat, muşcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private. Acum vă este mai clar, domnu’ primar!? Înțelegeți că nu trebuie ca potaia să te alerge până la Grădina zoologică şi retur, sau să-ţi perforeze ambele fese de nu ştiu câte zeci de ori, pentru a fi considerată ca făcând parte din categoria dulăilor agresivi!?

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2), Proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 (câinii periculoşi, n. n.) şi la art. 2 alin. (1) au obligaţia să înregistreze câinii la Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, şi să inscripţioneze în mod vizibil, la intrarea în apartament sau în imobil ori pe împrejmuirea aferentă imobilului respectiv, avertismentul „Câine periculos” sau, după caz, „Câine agresiv”, printr-o plăcuţă având dimensiunile de cel puţin 15 x 25 cm! D-le primar, poate ne spuneţi şi nouă, celor vinovaţi doar pentru că nu potăim pe lângă fustele şi pantalonii altora, cam câte asemenea plăcuţe cu rol de avertizare aţi văzut pe blocurile / casele particulare din oraş! Clădiri din care ies viforoşi tot felul de dulăi!?

Ca să nu mai spunem prea multe despre prevederile, la fel de clare, de la art. 6 alin. (4) al Ordonanţei: Accesul câinilor prevăzuti la art. 1 lit. b), precum şi al exemplarelor cu potenţial agresiv în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, precum şi în părţile comune ale imobilelor este permis numai dacă aceştia poartă botniţă şi sunt ţinuţi în lesă de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1). În locurile special amenajate pentru câini, accesul câinilor prevăzuţi în prezentul alineat este permis fără botniţă şi fără lesă.

D-le MIRCIA GUTĂU, oricum ați da-o la întors, aici este vorba exclusiv de neexercitarea atribuţiilor care vă revin, în calitatea oficială pe care o aveţi! Deoarece locurile special amenajate, despre care se face vorbire în text, lipsesc cu desăvârşire din urbea noastră, deși v-ați angajat să le faceți! Lipsesc nu din vina mea sau a altor simpli băgători de seamă la faptele d-stră de vitejie managerială şi exces de imaginaţie edilitară! Așa încât este normal să ne manifestăm public următoarea curiozitate: când veţi găsi timpul necesar să vă ocupaţi – cu suficientă hotărâre – şi de soluționarea acestei probleme!? Dar despre acesta și alte angajamente neonorate ale d-stră, într-un alt material. Cât de curând.

Dacă o veţi citi şi pe asta, o să vă piară de tot cheful de a intra la alegeri direct în colţii bieţilor vâlceni neposesori de dihănii. Care îşi imaginează cum v-ar sta hingherind prin urbe şi prin împrejurimi, alergând după potăile fără stăpân:

Art. 7 (1) Consiliile locale ale unităţilor administrativ- teritoriale sunt considerate proprietari ai câinilor fără stăpân şi ai câinilor care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice, care nu au fost revendicaţi ori adoptaţi în condiţiile prevederilor legale şi au obligaţia de a captura şi escorta aceşti câini, prin intermediul personalului calificat.

D-le primar, aţi observat cât de mulţi s-au făcut – din nou – sub înţeleapta d-stră conducere? Ce aveţi de gând!? Să-i lăsați să ne colonizeze până la sufocare, fără să ne mai rămână vreo şansă de scăpare?

Primăria Rm. Vâlcea

Adevărul este că Primăria noastră cea de toate zilele a scăpat hăţurile din mână. Dacă pentru punerea în aplicare a prevederilor din Legea picnicului nu s-au putut produce decât doar nişte spaţii obosite pe malul lacului numit popular Căcăcioasa, ca şi cum suflarea picnicească a municipiului nu ar avea altceva de făcut decât să-şi umple plămânii cu asemenea miasme urât mirositoare, actualul primar se fereşte și el (precum Ucigă-l toaca de tămâie!) să rezolve problema patrupedelor, care sunt pe cale să ia oraşul în primire!

În oraşul reşedinţă de judeţ (unde încă mai plouă de trei ori pe săptămână, vorba poetului!) nu s-a amenajat niciun „loc special” (padoc), în care stăpânii să-şi poată scoate câinii la mişcare, fără botniţă şi fără lesă! Unde să poată socializa şi unii şi alţii, şi unde primii să poată strânge (cu lopățica, la punguță, cum este în lumea civilizată; pe care, primarele nostru, o toot vizitează degeaba, pe banii comunității!) reziduurile solide ale patrupedelor. De care s-a umplut tot oraşul! De nu mai ai unde să pui piciorul, fără teama de a aplatiza moţul vreunui dar câinesc sau pisicesc!

Sursa: https://pixabay.com/en/dog-walking-the-dog-walker-hi-3023260/

Se ştie că potaia nedresată merge în faţa stăpânului… prost! Unele o fac cu o asemenea vitalitate, încât ai impresia că îşi antrenează bietele stăpâne, multe trecute de primele 3-4… tinereţi, pregătindu-le pentru cine ştie ce concurs de anduranţă!

Am devenit oraşul în care există câini peste tot; din toate categoriile şi rasele, posibile şi imposibile! Câini în incinta cofetăriilor şi magazinelor, farmaciilor şi alimentarelor, microbuzelor şi autobuzelor, restaurantelor şi teraselor, şcolilor şi bibliotecilor; în pieţe şi pe străzi, blocuri şi scuaruri, parcuri şi alei. În Petrişor şi pe Capela (mai ales!), Inăteşti şi Căzăneşti, Colonie şi Goranu, pe bulevarde şi în Dealul Malului!

Pe fondul totalului dezinteres al administraţiei publice locale pentru noi, bipezii, care nu avem nicio altă vină decât aceea că nu ne-am născut câini sau motani, venim şi noi cu două umile (dar, sperăm că extrem de utile) propuneri:

1. Ce-ar fi dacă, pe stema municipiului Râmnicu Vâlcea aţi insera şi un câine, sau toţi câinii de companie / tomberonezi / maidanezi din oraş, cu sau fără stăpân, (ca să nu vă acuze cineva de discriminare)!? Legat de căruţa care am toot sperat să ne scoată la limanul civilizaţiei. Pe capra căreia, dacă ne uităm bine-bine, parcă vă zărim pe d-stră pe post de surugiu! Iar în cartea deschisă, aflată în cartierul roşu al scutului stemei, scrieţi d-stră ceva, ca să nu zică ăia din Europa că nu avem nici măcar această deprindere elementară. Puteţi scrie chiar istoricul „luptei neobosite şi necurmate” pe care aţi dus-o şi o duceţi pentru a ne proteja de câinii cu sau fără stăpân. Ca să nu mai fie nevoie să tocmiţi tot felul de condeieri hulpavi! Și care – în diferite fiţuici locale – să vă proslăvească zilnic vitejia şi… bărbăţia fără egal!

Stema municipiului Râmnicu Vâlcea

2. Ridicaţi din fonduri publice şi târnosiţi un edificiu monumental, închinat cultului monoteist al atotputernicului patruped. Monument în fața căruia noi, ăştia… fraiereştenii fără dulăi, potăi, lingăi etc. – şi fără nicio apărare în faţa atotputerniciei deţinătorilor de lese – să putem să ne tragem pumni în anumite locuri mai… rotunde (avute ca omul, pe sub poale, vorba lui Tudor Arghezi)! Ca să ne autoflagelăm îndeajuns, pentru că am votat degeaba!

Vă mai solicităm să fim supuşi la penitenţe aspre şi repetate, precum: pupat toți câinii în bot, ca să ne pape (de) tot; măsurat perpetuu cozile câinilor; adunat zilnic toţi câinii de la măcelăriile din urbe; ambalat brânza bună doar în alt fel de burduf decât cel de câine etc. Pedepse care să ne fie date tot de către d-stră, în calitate de Ierarh Suprem al Cultului Dulăului Vâlcean. Până când o să înţelegem că nu trebuie să vă mai votăm nicicând!

Iar finalul, apoteotic, ca-ntr-o lectură obligatorie din I. L. Caragiale, să ne facă să ne dăm mâinile (nu palme!) după defenestrarea d-stră… electorală!

„ – Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…
– Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct.”
I. L. Caragiale, Bubico