Poemul lupului singuratic – de Daniel Vişan-Dimitriu

Îl însoţeşti timid sub clar de lună,
iar lupul singuratic te îmbie
să uiţi de blana-i deasă, cenuşie,
şi să-i alini a sângelui furtună.

Să-ţi aminteşti doar chipul lui din anul
în care v-aţi iubit lângă izvoare,
el, tânăr şi frumos, tu, răpitoare,
el, vântul ce adie, tu, oceanul.

La marginea pădurii, pe o stâncă,
neputincios în lupta cu blestemul
îşi cântă, într-un urlet lung, poemul,
durerea lui sălbatică, adâncă.

Iar tu, privindu-i clipa dificilă,
ştii că, la prima rază ce apare,
înfăţişarea lui de lup dispare,
iar tu devii o tânără acvilă.

Vezi și alte poezii de Daniel Vişan-Dimitriu.

Pagina Daniel Visan Dimitriu – Poezii pentru sufletul meuDaniel Vişan-Dimitriu

__________________________

Misterul Iubirii – poezie de Daniel Vişan-Dimitriu

6 gânduri despre “Poemul lupului singuratic – de Daniel Vişan-Dimitriu

  1. Planeta noastră este un fir de praf singuratic în marele întuneric cosmic care ne învăluie. În anonimatul nostru, în toată această vastitate, nu există nici un indiciu că ajutorul va veni din altă parte ca să ne salveze de noi înşine.” – Carl Sagan

    Apreciat de 1 persoană

  2. „Geniul este, prin esenţa lui, un singuratic. Oamenii geniali sunt prea puţini la număr ca să-şi găsească cu uşurinţă un egal şi prea diferiţi de ceilalţi ca să le poată deveni tovarăşi. Căci, majoritatea oamenilor sunt călăuziţi de voinţă, în timp ce la genii predomină cunoaşterea.” – Arthur Schopenhauer

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.